Laura Pană
12 octombrie
Cunoaşterea însăşi este obiect de cunoaştere, de când există filosofia, care se ocupă de tot ceea ce există şi chiar de tot ce poate exista, dar în primul rând de om şi preocupările sale, dintre acestea fiind privilegiate cunoaşterea şi acţiunea. Până acum, fiecare dintre acestea a fost studiată, de regulă, separat. Cercetarea lor se şi obiectivează în domenii distincte ale filosofiei: Filosofia cunoaşterii şi Filosofia cunoaşterii ştiinţifice sau Epistemologia, respectiv Filosofia acţiunii.
O notabilă excepţie face K. Popper care vorbea, în „Logica cercetării”, despre „enunţuri active”, făcând şi observaţia mai generală conform căreia ştiinţa nu studiază stări, ci acţiuni. În lucrarea noastră vom trata atât aspecte privitoare la natura, structura şi caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice, cât şi la cogenerarea, coexistenţa şi chiar coeficienţa acesteia cu alte tipuri de activităţi.
Ne propunem, de asemenea, să arătăm nu numai că realizările cunoaşterii întemeiază acţiunea şi că acţiunea eficientă reprezintă aplicarea cunoştinţelor adevărate în diferite domenii ale societăţii, ci şi că diferitele componente şi etape ale procesului cunoaşterii s-au conturat în acţiune sau constituie chiar acţiuni: limbajul, de exemplu, s-a născut din necesităţile acţiunii, este un mijloc al obţinerii eficienţei acesteia şi este, el însuşi, o activitate socială, cum arată un sociolog român.
Deci, cunoaşterea este acţiune, iar acţiunea, pentru a fi eficientă, incorporează cunoaştere. Aspectele menţionate duc nu numai la ideea unei cunoaşteri care este în acţiune, ci şi la conceperea acţiunii ca finalizare a cunoştinţelor adevărate prin transpunerea lor în realitate într-un
mod eficient.
Mai mult, aşa cum putem vorbi de activitatea cognitivă, putem folosi şi termenul cunoaştere activă, care nu se identifică cu aşa-numita cunoaştere practică, aceasta ilustrând un nivel, nu o formă de cunoaştere.
Cunoaşterea activă se practică mai des în domeniul culturii tehnice şi în cel al culturii politice, iar în mod mai mediat, şi în cel al culturii economice, unde însă contează foarte mult şi forma de proprietate, tipurile de relaţii şi de interacţiuni specifice diverselor niveluri ale vieţii economice.
Formele de cunoaştere mai sus menţionate pot fi integrate în ceea ce se consideră a fi cunoaşterea socială. În fond, toate domeniile vieţii sociale emană/iradiază rezultate concludente
pentru acest din urmă ansamblu cognitiv, pe baza căruia pot fi elaborate strategii de dezvoltare adecvate diferitelor stări şi tendinţe economico-sociale şi politice.
Luând în considerare co-generarea, co-evoluţia şi co-operarea dintre diferitele forme de cunoaştere şi acţiune putem vorbi chiar de un continuum structural şi dinamic format din date – informaţii – cunoştinţe – convingeri – comportamente.
Mai schematic procedând, putem evidenţia un continuum cunoaştere – acţiune prin care însăşi societatea există şi evoluează şi care este de altfel studiat în mai multe ştiinţe ale acţiunii şi chiar adoptat în cadrul unor tehnologii specifice, cum sunt şi tehnologiile sociale, dintre care evidenţiem tehnologiile şi tehnicile educaţionale, medicale, juridice şi bancare. Putem adăuga tehnologiile şi tehnicile culturale, cum sunt cele artistice şi cele ştiinţifice, ca şi cele de comunicare, care sunt generale (folosite în toate domeniile). Pot fi enumerate, de asemenea, diferite tehnici artistice, respectiv ştiinţifice.
Această viziune cognitiv-acţivă este confirmată astăzi inclusiv practic, prin mişcări ale intelectualilor europeni, concretizate, de pildă, în Declaraţia de la Paris,
Ne confruntăm, în acelaşi timp, cu probleme în realizarea continuităţii cunoaştere – acţiune, probleme care fac ca graniţa dintre realitate şi posibilitate să fie estompată, fie prin programe politice, fie prin anticipări tehnolgice sau prin avertismente şi imperative ecologice.
Toate aceste probleme, cărora le pot fi adăugate şi altele, fac ca o cunoştinţă adevărată să nu ducă nemijlocit la acţiuni de schimbare a unei realităţi neconforme cu aşteptările induse politic, tehnologic sau ecologic. Acelaşi efect au confruntările informaţionale şi folosirea mijloacelor de fabricare şi diseminare a informaţiilor folosite ca instrumente de „adaptare” a conţinutului comunicării la interese diferite şi chiar opuse. Însă cea mai gravă cauză a ineficienţei sociale este calitatea, motivaţia şi competenţa caracteristice celor implicaţi în conducerea proceselor sociale.
Rolul cunoştinţelor adevărate de fundamentare a acţiunii eficiente se poate observa în toate domeniile sociale, iar dintre toate variantele de acţiune urmează să fie alese cele care sunt în acelaşi timp eficiente şi utile evoluţiei constante şi lipsite de riscuri majore a societăţii. Inclusiv variantele propuse/adoptate de ecologişti, de producătorii, comercianţii şi utilizatorii de medicamente, ca şi de către pacifişti (toţi aceştia folosind argumente diferite, adesea şi ca valoare) merită să devină obiect de ascultare şi meditaţie colectivă: cunoaşterea şi acţiunea mediate de reflecţie pot genera cele mai eficienţe soluţii pentru marile probleme actuale.
Lasă un răspuns