Academician Mihai Drăgănescu, inginer, autor, eseist și filozof, specialist în electonică, al cincilea președinte CRIFST, ales în 2 mandate, 7 februarie 1992 – 9 mai 1994 și ianuarie 1998 – septembrie 2010

Mihai Drăgănescu s-a născut la 6 octombrie 1929 în localitatea Făget, județul Prahova, a urmat studiile secundare în Făget, cele liceale la Ploieşti şi superioare în Bucureşti la Institutul Politehnic,  obținând în 1952 licenţa în electronică devenind inginer, în 1957 a devenit doctor inginer iar în 1974 a obţinut titlul de doctor docent.

A desfăşurat o intensă activitate didactică: asistent (1951), lector (1956), conferenţiar (1958), profesor (1965), profesor consultant (din 1992) la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, în cadrul aceleiaşi facultăţi a fost prodecan şi decan (1962-1966) şi şef al Catedrei dispozitive, circuite şi aparate electronice (1963-1990), devenită Catedra de tehnologie electronică şi microelectronică. Preşedinte al Comisiei pentru metalurgie, construcţii de maşini, electrotehnică şi electronică din cadrul Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (1965-1967), secretar permanent al Comisiei guvernamentale pentru dotarea economiei naţionale cu calculatoare electronice şi automatizarea prelucrării datelor (1967-1971). Între 1989 şi 1990 a fost viceprim-ministru al guvernului provizoriu al României; ambasador al României în Belgia (1994-1996); cercetător la Institutul de Cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei Române (1996-2010), fondator şi preşedinte (din 1997), apoi preşedinte de onoare (din 2000) al Comisiei Academiei Române „Forumul pentru Societatea Cunoaşterii”.

Membru (din 1965) al Institute of Electrical and Electronic Engineers (IEEE), New York: „senior member” (din 1976), ulterior preşedinte (1986-1990) al „Romanian Institute of Electrical and Electronic Engineers. Section in Development”, membru corespondent al Institutului ecuadorian pentru ştiinţe naturale (1976), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova (1992), membru în Academia Europeană de Ştiinţe şi Arte din Salzburg (1992).

A creat o şcoală românească de dispozitive electronice semiconductoare şi de microelectronică (1963-1990), având contribuţii originale în soluţionarea unor probleme, precum: influenţa sarcinii electrice spaţiale asupra capacităţilor dintre electrozii tuburilor electronice; a circuitelor electronice neliniare şi influenţa nelinearităţii capacităţii dispozitivelor electronice asupra oscilatorilor electronici; teoria tranzistorului la nivele mari de injecţie; efecte inductive la dispozitive semiconductoare; teoria diodei dielectrice.

Rezultatele cercetărilor în domeniu au fost prezentate în lucrări, precum: Circuite cu tranzistoare (1961, în colab.); Electronii la lucru (1961); Procese electronice în dispozitive semiconductoare de circuit (1962), distinsă cu Premiul de Stat în 1964, unul din primele volume din domeniu apărute în lume; Electronica corpului solid (1972); Electronica funcţională (1991, în colab.), în etapa microelectronicii, a creat o nouă disciplină originală: electronica funcţională (1978-1991).

A fosr iniţiator şi promotor al revoluţiei informatice în România. Înfiinţarea, în 1961, a Institutului de Cercetări pentru Componente Electronice (pe care l-a condus ca director în perioada 1969-1970), precum şi managementul acţiunii, privind fabricarea în ţară de circuite integrate şi calculatoare electronice de generaţia a III-a, determinând trecerea României de la germaniu la etapa siliciului.

A condus, în perioada 1967-1985, realizarea primului program naţional de informatizare, unul dintre cele mai mari programe tehnologice ale ţării în domeniile circuitelor integrate, calculatoarelor electronice şi informaticii şi a conceput o nouă teorie a informaţiei pe baze structural-fenomenologice şi elemente conceptuale privind societatea informatică în România (1970-2001).

În 1971 a înfiinţat Institutul Central pentru Conducere şi Informatică, contribuind efectiv la îndrumarea activităţii ştiinţifice în informatică înspre noi direcţii: inteligenţa artificială, robotica, informatica industrială etc.

În perioada 2001-2003 a publicat lucrări privind societatea cunoaşterii, prevăzând încă din 1986 apariţia unei asemenea societăţi.

S-a preocupat şi de relaţia dintre tehnologie şi societate, publicând sau colaborând: Muncă şi economie (1974); Sistem şi civilizaţie (1976); L’informatique, Ies problemés du monde d’aujourd’hui et l’avenir de l ‘humanité (1981, în colab.); La forma e ilfiituro informatica e processi culturali (1982, în colab.); Informatica şi societatea (1987) ş.a.

În domeniul filosoflei ştiinţei, a elaborat ortofizica – model ontologic -, prin care a dat o explicare unitară a proceselor fizice, biologice, informaţionale, mentale şi psihologice şi a elaborat teorii originale având la bază teoria sa filosofică structural-fenomenologică ortofizică privind mintea, conştiinţa, inteligenţa, natura existenţei și introducerea unor concepte noi (informaterie sau ortoenergie), prin lucrările publicate sau la care a fost colaborator: Profunzimile lumii materiale (1979); Ştiinţă şi civilizaţie (1981); Ortofizica (1985); Spiritualitate, informaţie, materie (1988); Inelul lumii materiale (1989); Informaţia materiei (1990); L’universalite de l’information (1996, prima lucrare românească publicată integral pe internet); Preliminaries to the Philosophy of Integrative Science (2001, în colab.), începând cu 1999, a publicat lucrări despre categorii şi factori în modelarea structural-fenomenologică şi filosofia ştiinţei integrative.

Autor a unor lucrări referitoare la istoria ştiinţei şi tehnologiei, contribuind la punerea în valoare a creaţiei unor înaintaşi: Augustin Maior, Ştefan Obobleja, Aurel Avramescu, Tudor Tănăsescu, Onisifor Ghibu etc.

Membru corespondent de la 1 martie 1974, titular de la 22 ianuarie 1990, Preşedinte al Academiei Române în perioada 2 februarie 1990 – 18 ianuarie 1994; Preşedinte al Secţiei de ştiinţa şi tehnologia informaţiei (1992-1994 şi 1998-2010) al Academiei Române.

A avut un rol important în renaşterea, după 1990, a Academiei Române; director fondator al revistei „Academica”. A fost directorul publicaţiilor „Noesis” şi „Noema” ale CRIFST din Academia Română, al cărui preşedinte a fost în perioada 1992-1994 şi 1998-2010 şi vicepreşedinte 1994-1998.

A fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei Naţionale pentru cercetarea ştiinţifică în anul 1963, cu ordinele „Meritul Ştiinţific” în anul 1966 şi „Steaua Republicii”, cls. III în anul 1971 și cu Ordinul Naţional „Steaua României”, în grad de Comandor în anul 2000.

A decedat la 29 mai 2010, în București

Bibliografie selectivă: