Academician Ștefan Bălan – inginer constructor și om politic, al patrulea președinte CRIFST, 12 noiembrie 1982 – martie 1991

Ștefan Bălan s-a născut la 1 ianuarie 1913 la Brăila, urmând studiile secundare și liceale la Brăila şi superioare la Bucureşti, Şcoala Politehnică, iar în 1937 obţin diploma de inginer constructor; în 1945 şi-a susţinut teza de doctorat: Contribuţii la flambajul barelor drepte supuse la vibraţii transversale.

A ocupat diferite funcții politice: ministru al Construcţiilor (1956-1957) şi al învăţământului (1963-1965, 1965, 1965-1967, 1967-1969); ministru al Educaţiei Naţionale (1969); primar al municipiului Bucureşti (1954-1955); numit sau ales în diferite funcții în organisme și instituții internaționale: vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor şi al Biroului Internaţional al Educaţiei de la Geneva, membru al Academiei Internaţionale de Istoria Ştiinţei de la Paris şi al Organizaţiei Internaţionale de Cooperare în Istoria Tehnicii.

Pe linie profesională: conferenţiar (1941), apoi profesor (1944) la Facultatea de Construcţii, unde a ţinut cursul de mecanică raţională, profesor de mecanică teoretică la Şcoala Politehnică (1944-1948), şef al Catedrei de mecanică teoretică la Institutul de Industrializare a Lemnului şi la Institutul de Drumuri şi Poduri din Bucureşti (1948-1950), profesor şi şef al Catedrei de mecanică teoretică şi aplicată la Institutul de Construcţii din Bucureşti (1948-1974).

Membru corespondent începând cu 2 iulie 1955, titular de la 21 martie 1963, Preşedinte al Secţiei de ştiinţe tehnice, în perioada 1984-1991, și Președinte CRIFST al Academiei Române, în perioada 12 noiembrie 1982 – martie 1991.

Contribuţii în rezistenţa materialelor, mecanica teoretică şi aplicată, calculul construcţiilor şi teoria plasticităţii; a elaborat teorii noi în calculul plastic al structurilor (teoria densităţii mecanice). Rezultatele cercetărilor sale le-a expus în numeroase lucrări ştiinţifice: Introducere în mecanică (1942); Reducerea armăturilor din planşeele de beton armat (1948); Evaluarea unei clădiri vechi (1949); Stâlpi de beton armat (1949); Studiul comportării construcţiilor în zona elasto-plastică cu ajutorul metodelor cromoplastice (1959, în colab.); Mecanica teoretică şi aplicată (1959, în colab.); Încercarea construcţiilor (1965, în colab.); Utilizarea echivalentului dinamic în seismologia inginerească (1965, în colab.); Criteriul echivalentului dinamic în calculul structurilor antiseismice (1966, în colab.); Influenţa interacţiunii dintre teren şi construcţie asupra răspunsului seismic (1969); Introducere în mecanica fenomenelor seismice şi ingineria seismică (1987) ş.a.

A participat la proiectarea şi construirea unor interesante edificii din Bucureşti, precum: Casa Presei Libere, Stadionul Naţional etc. A contribuit la studiul construcţiilor pe modele din mase plastice la scară redusă, care a dus la naşterea unui nou fenomen – cromoplasticitatea -, prezentat pe larg în lucrări, precum: Cromoplasticitatea (1963, în colab.); Un concept nou de exprimare a gradului de siguranţă în calculul structurilor elasto-plastice (1970).

S-a aplecat şi asupra istoriei ştiinţelor şi tehnicii, în lucrări precum: Din istoria mecanicii (1966); Istoria ştiinţei şi tehnicii din România. Date cronologice (1985, în colab.).

A coordonat lucrările: Lexicon tehnic român (ediţia I, 7 vol., 1949-1956; ediţia a II-a, 19 vol., 1957-1968) și Dicţionar ilustrat de construcţii şi arhitectură româno-francez (1981).

Distincții primite: „Ordinul Ştiinţific” cls. I (1956), Mare Ofiţer al Ordinului Naţional pentru Merit – conferit de Preşedintele Franţei (1968), „Om de Ştiinţă Emerit” (1970) și „Peace Medal” (ONU, 1974).

A decedat la 26 martie 1991, în București

Bibliografie selectivă: