Alexandru Ioan Cuza – contribuții la dezvoltarea României Moderne

Ancuța MANEA , Elena-Aurelia ȚENE, Marina-Georgiana VÎLCEA

ancuta.manea@meteoromania.ro, elena.tene@meteoromania.ro, marina.vilcea@meteoromania.ro

 

ABSTRACT:

Vodă Cuza’s reign of seven years had the effect of engaging the United Principalities of Romania into a rapid modernization with the purpose of becoming the modern Romanian state. His reforms formed the base of the reign, affecting the fiscal, agrarian and justice systems. The Orthodox Church was the biggest opponent of this reforms, which was, finally one of the reason for Vodă Cuza’s reign downfall. However, the legacy of his reign remain, and it consists of the development of the educational system by the law that established all education cycles. Based on the French model, primary schools were made compulsory and tuition free. Also, he founded the two biggest Universities in the country, along with other higher education institutions.

KEYWORDS: Mica Unire, Alexandru Ioan Cuza, reforme, stat modern, universități, Principate. 

 

CUPRINS

1. Introducere
2. Industria și infrastructura de transport. Navigație și porturi
3. Măsurile legislative pentru adoptarea sistemului metric
4. Măsurile legislative privind adoptarea calendarului gregorian
5. Universitățile și Școala de poduri și șosele
6. Concluzii

Bibliografie

 

1. Introducere

Provenind dintr-o familie tradițională de boieri moldoveni, cu origini fanariote din partea mamei, Alexandru Ioan Cuza născut la 20 martie 1820 în Bârlad, Moldova a avut acces la o educație europeană (Fig. 1).

Contactul cu societatea vestică și cu ale sale idei legate de noțiunile revoluționare și moderniste ale epocii respective l-au determinat pe Alexandru Ioan Cuza să se implice în mișcarea revoluționară moldovenească, denumită și ”Primăvara Popoarelor”, alături de personalități precum Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri și Alecu Russo, fapt ce a pus bazele principiilor din timpul domniei sale. Unii dintre aceștia, foști elevi la Academia Mihăileană, au fost formați sub influența profesorului Repey care le inocula idei progresiste: ridicați-vă la nivelul Europei; națiunile care nu vor ajunge să se ridice la acest nivel vor cădea în desprețul lumii civilisate și vor dispărea prin slăbiciunea lor în concurența mondială.[i]

”Tratatul de la Paris” din 1856 cu care s-a finalizat Războiul Crimeii, a avut drept consecință reorganizarea influenței marilor imperii în spațiul european, mai exact în zona Mării Negre. Se stabilește faptul că Imperiul Otoman și Imperiul Rus își pierd influența asupra anumitor teritorii, unele dintre acestea urmând să fie retrocedate Moldovei. Acest lucru a creat o independență în luarea deciziilor din Moldova și Țara Românească, Adunările ad-hoc fiind urgent convocate pentru ca populația să își exprime voința:  Art. 24 Majestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din cele două principate, un Divan ad-hoc compus de așa manieră încât să constituie reprezentarea cât mai exactă a intereselor tuturor claselor societății. Aceste Divane sunt chemate să exprime voința populației referitoare la organizarea definitivă a Principatelor. O instrucțiune a Congresului va regla raporturile Comisiei cu aceste Divane.[ii]

Fig. 1. Diploma de Bacalaureat a lui Alexandru Ioan Cuza (Sorin Iftimi, ”Alexandru Ioan Cuza 200 de ani de la naștere”, Editura Mușatinii, Suceava, 2020, p. 20)

 Profitând de stipulațiile acestor două adunări, Alexandru Ioan Cuza a putut să-și depună candidatura atât în Moldova, cât și în Țara Românească. Acesta a fost ales în data de 5 ianuarie 1859 în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Adunările ad-hoc au stabilit, de asemenea, unirea celor două principate (Valahia și Moldova) într-un singur stat, ce se va numi România. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a permis realizarea acestei uniri, în concluzie, la data de 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor (Fig.2).

Fig. 2. Theodor Aman – Proclamarea Unirii (Theodor Aman, 1861, Proclamarea Unirii [ulei pe pânză])

Cadrul necesar dezvoltării unui nou capitol în istoria României a fost creat de Revoluția din 1848. Aceasta a avut un caracter unitar, ce oferea răspuns necesităților poporului român de la acea vreme. Revoluția pașoptistă evidenția diferențele dintre nivelul de evoluție al societății românești față de ideologiile avansate ale țărilor europene. Printre cererile sale, atât la nivel extern, cât și intern, se remarcă, în principal, autonomia și ieșirea de sub patronatul oricărui imperiu. Revoluția de la 1848 a reprezentat un îndemn pentru poporul român, ce a dus la dezvoltarea unei Românii moderne și independente. Cu toate acestea, fondatorul României moderne este Alexandru Ioan Cuza, împreună cu Mihail Kogălniceanu, vechi colaborator, pe care îl și numește prim-ministru al României, dar și cu alți politicieni ce i-au fost alături în cadrul Revoluției din 1848, dar nu numai.

Progresul Principatelor s-a realizat, mai întâi, pe plan politic și legislativ, prin adoptarea primei Constituții românești, dar și a primei reforme electorale. Aceasta se referea la mărirea electoratului, acordând dreptul de vot pentru mica boierime liberală, burghezie și țărănime. De asemenea, se dorea scăderea influenței conservatorilor, formați din marea boierime, care se opuneau acestei modernizări pentru a nu le fi afectate interesele.

Domnitorul continuă seria reformelor, astfel prin secularizarea averilor mănăstirești. Un sfert din pământul țării era în proprietatea bisericii, iar 10% din acesta era folosit pentru afaceri străine. Deoarece în noul stat format țărănimea era considerată fundamentul principal al acestuia, aceste proprietăți au fost confiscate din proprietatea bisericilor și mănăstirilor vremii și au ajuns în proprietatea statului: Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului.

O continuitate a confiscării moșiilor bisericii o reprezintă legea rurală, prin care se dorește împroprietărirea țăranilor. Aceștia nu doar că primeau teren, dar scăpau și de lucrul pe pământurile boierilor, putând să-și cultive propriile terenuri. Un alt avantaj al acestei reforme a fost, din perspectiva statului român, faptul că țăranii devenind proprietari, în același timp, deveneau și contribuabili pentru bugetul de stat.

Astfel, beneficiarii secularizării au fost: statul român, care putea să-și îndeplinească necesitățile sociale, economice și politice și toți țăranii români, care au primit pământ prin Legea agrară din 1864.

 

2. Industria și infrastructura de transport

Poziția geografică în care s-a format România a avut numeroase avantaje pentru o dezvoltare economică a societății. Din păcate, aceste avantaje au fost folosite de imperiile vecine, fie că vorbim de Imperiul Otoman, de Imperiul Țarist sau de cel Austro-Ungar. Acest areal a cunoscut încă de la început o intensă activitate comercială, fie că vorbim de exploatarea resurselor aurifere în vremea romanilor și crearea de drumuri și poduri la nivelul de performanță a epocii, fie că vorbim de stabilirea unor populații obișnuite cu comerțul (grecii, italienii, turcii, evreii, și chiar elvețienii), în special pe zona limitrofă litoralului.

Dacă în Europa occidentală începuse să se dezvolte industria mecanizată, în arealul românesc a predominat mai mult timp industria casnică, ce asigura, în principal, nevoile proprii gospodăriilor. Rolul breslelor începe să se reducă începând din prima parte a sec. al XIX-lea, și apare legislația care permite concesiunea.[iii]^,[iv]

• Infrastructura de transport feroviar

Cel mai important element de sprijin în dezvoltarea industrială și socială, în conectarea la celelalte societăți și sporirea relațiilor internaționale, l-a reprezentat dezvoltarea infrastructurii de transport.

La 9 iulie 1861 este publicată Legea 349[v] prin care erau finanțate primele drumuri în cele două Principate, precum și podurile asociate:

 

Art.I. Lucrările publice deja votate de Adunare, precum și executarea cât mai grabnică a drumurilor. Primul: Între Buzău și Focșani, Al doilea: De la Dealul Sarului la Balși, Al treilea: De la București la Craiova prin Pitești și Slatina împreună cu podurile trebuincioase pe aceste drumuri. … Art.III. Sumele mai sus arătate nu privesc nici cum cheltuielile Telegrafului, pentru care în bugetul anului trecut este alocată altă sumă. … Dată în București, la 9 iulie 1861

 

În anul următor, la 31 martie 1862,[vi] respectiv la 4 iulie 1862[vii], sunt legiferate concesiunile pentru realizarea unor sisteme de căi ferate în cele două Principate – Moldova și Valahia[viii]:

 

Lege Pentru concesiunea unui drum ferat pe Valea Siretului de la Galați la frontiera Bucovinei un un ram până la Iași și altul până la Ocna. Extras din procesul verbal al Camerei Legislative. Art.I. Se declară de utilitate publică construirea unui drum ferat pe Valea Siretuilui de la Galați la frontiera Nord-Apuseană a Moldovei unde acest drum se va împreuna cu drumurile ferate ale Imperiului austriei, având un ram până la Iași și altul până la Ocna. Art.II. Se primește propunerea făcută de D-nu Petru Mavrogheni în numele său și al Prințului Leo Sapieha de a construi și exploata acel drum și ramurile mai sus arătate, cu a D-lor cheltuială, risc și pericol. … Art.IX. Drumul ferat ce face obiectul concesiunii de față se va împărți în șase secțiuni și anume: Secțiunea I de la Galați la Tecuci. Secțiunea II de la Tecuci la Adjud. Secțiunea III de la Adjud la Roman. Secțiunea IV de la Roman la Iași. Secțiunea V de la Adjud la Ocna. (n.b. Târgu Ocna) Secțiunea VI de la Roman la frontiera Bucovinei. … Art.X. Termenul acestei concesiuni este de nouăzeci și cinci ani… va expira la 31 decembrie 1963. … 31 martie 1862

 

Lege Pentru concesiunea căilor ferate în partea de dincoace de Milcov. Extras din procesul verbal al Camerei Legislative. Art.I. Se declară de utilitate publică construirea unui drum ferat, care se va uni cu restul drumurilor de fier austriece, prin Valea Jiului la Vulcani, trecând pe teritoriul României prin Târgul Jiului, Craiova, Pitești, București, Ploiești, Buzău și Galați și dela București la Giurgiu. Art.II Se primește propunerea făcută de Prințul Bibescu Masarab Brâncoveanu, în numele său și al soților săi de a construi și de a exploata acel drum și ramurile mai sus arătate cu a D-lor cheltuială, risc și pericol. … Art.IX. Drumul ferat ce face obiectul concesiunii de față se va împărți în nouă secțiuni ce vor compune trei linii. Linia Sudului. Secțiunea 1. De la Giurgiu la București. Linia Nordului Secțiunea 2. De la Craiova la valea Jiului până aproape în dreptul Vlădulenilor. Secțiunea 3. De la Vlăduleni prin Târgul-Jiului la Vulcani, frontiera Austriei, pe Valea Jiului. Secțiunea 4. De la București și până aproape în dreptul Crângurilor. Linia Estului Secțiunea 5. De la Crânduri prin Pitești la Mierlești. Secțiunea 6. De la Mierlești până la Craiova. Secțiunea 7. De la București la Ploiești. Secțiunea 8. De la Ploiești la Buzău. Secțiunea 9. De la București prin Brăila la Siretu în linia concedată Domnului Mavrogheni. … Art.X. Termenul acestei concesiuni este de nouă zeci de ani… adică va expira la 31 decembrie 1961. … 4 iulie 1862

 

Nu ar trebui trecut cu vederea unele dintre condițiile impuse de concesionari și acceptate prea ușor de noile structuri de conducere:

• termenele de concesiune erau exagerat de lungi, ajungând până la anii 1962-1964.
• o serie de exploatări miniere, precum cele de cărbune, fier și cupru, urmau a fi date în concesiune acelorași concesionari ce realizau căile ferate, în condiții financiare privilegiate, pe aceleași intervale de timp exagerate.
• concesionarii aveau dreptul de a beneficia de cauza de utilitate publică, expropriind fără mari costuri terenurile necesare trecerii liniilor ferate sau instalării exploatărilor miniere și fără a întâmpina dificultăți.
• pentru a beneficia de această concesiune, garanția depusă urma să fie de 150.000 franci (respectiv 250.000), sumă ce urma să fie returnată pe măsură ce era realizată lucrarea. Această garanție era beneficiară a unei dobânzi anuale (6%).
• terenurile ce vor fi folosite pentru construcții, inclusiv auxiliare (depozite, magazii, birouri, case etc), vor fi puse la dispoziție cu titlu gratuit.
• orice echipament, mașini, etc, necesare erau scutite de taxe vamale.
• calea ferată era scutită de orice fel de impozit pe întreaga durată a concesiunii.
• trenurile, vagoanele, și orice alte mașini, urmau a rămâne proprietatea concesionarului și după încheierea concesiunii. De asemenea, rămâneau proprietari asupra uzinelor de cocs, fabricilor realizate în sprijinul funcționării căilor ferate, etc.
• asigurarea în caz de război, tulburări, revoluții, este responsabilitatea statului.

Ceea ce trebuie remarcat e faptul că până la momentul 1862, propunerile ce fuseseră făcute nu au avut nici o finalitate. În afara celor două concesiuni menționate anterior, au mai existat și alte propuneri făcute în perioada domniei lui Cuza. Unele au fost discutate la nivelul organelor de stat, altele nu au ajuns la acest punct deoarece s-au dovedit neinteresante sau dezavantajoase.

Încercarea de a concesiona o rețea completă de căi ferate, planificată a se realiza pe o suprafață extinsă la nivelul fiecărui principat, nu a dat rezultatele scontate. Abia Proiectul de lege pentru concesia construcției drumului de fier de la Giurgiu la București, asumat de ministrul N. Kretzulescu în Adunarea Electivă la 18 iunie 1865, și care schimba strategia de lucru, abordând concesionarea pe tronsoane scurte, va fi acceptat. Acest proiect va asigura legătura capitalei pe drumul cel mai scurt, cu cel mai apropiat port al țării – Giurgiu. Faptul că, inițial, linia se oprea la circa 3 km de Dunăre (la cererea localnicilor), a fost remediat 3 ani mai târziu, în iunie 1969, realizând o legătură directă a infrastructurii feroviare cu cea fluvială.

Concesiunea cu firma britanică Barkley-Staniforth este acordată la limita legii, prin Decret Domnesc 1076 din 1 septembrie 1865. După abdicarea lui Cuza, concesiunea este temporar anulată, dar va fi reînnoită în scurt timp. Linia cu o lungime de 70 kilometri a fost inaugurată de către regele Carol I al României, în 19/31 octombrie 1869. De la acel moment, căile ferate române au fost în atenția statului, ajungându-se în anul 1914 la 3600 km amenajați pentru circulația trenurilor ce făceau conexiunea între 400 de localități, aducând România mai aproape de standardele și nivelul de civilizație din țările industrializate și permițând efectuarea cu mai mare ușurință a schimburilor comerciale.

Fig.3 .Gara Filaret în anul 1869

• Infrastructura de transport fluvial

Alexandru Ioan Cuza și colaboratorii săi vor acorda o atenție deosebită asigurării libertății de navigație pe Dunăre, dezvoltării flotei civile și militare. Deși stânjenită de puternica concurență străină, marina comercială românească a înregistrat creșteri constante. Simultan era avută în vedere și marina militară. În preajma Unirii, existau doar 3 nave militare în Moldova și alte 3 nave în Muntenia, cu un total de 221 de oameni personal navigant. Situația dificilă se datora presiunilor marilor puteri: Austria, Rusia, Turcia, precum și flota anglo-franceză, în timpul Războiului Crimeii.[ix] În primii doi ani de după Unire, România poseda doar 32 de nave sub pavilion național. În 1860 erau consemnate la Constantinopol 400 de intrări de nave românești, iar în 14 porturi românești la Dunăre au fost 1711 intrări de nave, cu un deplasament total de 293.984 tone. Din păcate, infrastructura comercială fluvială și maritimă românească a rămas încă redusă, comparativ cu concurența externă, până la cucerirea independenței de stat.[x]

Pentru a dezvolta structura navală și a contribuția la dezvoltarea economică și socială, domnitorul solicită redactarea unui Regulament de navigațiune pentru marina comercială a Principatelor-Unite[xi], pe model european, prin care sunt stabilite atribuțiile căpităniilor de port, precum și conduita de practică marinărească. Acest regulament mai cuprindea condițiile comerțului maritim, pedepsele aplicate în cazul încălcării acestor reguli, și controlul vamal. De asemenea, se stabilește faptul că localitățile aflate pe malul Dunării să poată încasa o anumită taxă din valoarea mărfurilor ce sunt tranzitate, taxă ce se va utiliza în vederea dezvoltării așezărilor respective și a porturilor aferente. Din păcate, Regulamentul, făcut sub presiunea celorlalte state, a avut specificații dezavantajoase pentru partea română. Legea, cu mici modificări, va rămâne în vigoare pentru aproximativ 60 de ani, iar mai târziu va reprezenta o bază pentru celelalte reglementări privind circulația fluvială pe Dunăre.

Un obstacol serios în calea liberei dezvoltări a capacităților interne de navigație îl reprezenta regimul internațional al Dunării, stabilit prin Congresul de pace de la Paris (1856). Reglementarea circulației a rămas până târziu, în sec. al XX-lea, un atribut al Comisiei Europene a Dunării, compus doar din marile puteri, Comisia riveranilor nedevenind funcțională. Practic, statele riverane mici nu s-au bucurat de deplina suveranitate politică. Totuși, pentru a beneficia de acest canal navigabil, Comisia Dunării a avut tot interesul de a contribui într-o consistentă măsură la îmbunătățirea navigabilității pe Dunăre.

Se înființează la Sulina și la Tulcea un post de agent ce avea ca îndatoriri facilitarea circulației și a comerțului maritim românesc. Agentul, aflat sub îndatorirea statului, raporta superiorilor din capitală: Românii dobrogeni sunt ca niște frați şi patrioți fierbinți ai patriei noastre şi care au speranțe a se uni cu noi pe viitor.

La acel moment de timp erau în folosință, preponderent, corăbiile cu pânze ce nu necesitau combustibil, transportul mărfurilor fiind astfel făcut cu costuri reduse. Exista o singură navă având mașini cu abur (”Ceocan” – 1857), care naviga pe Dunăre și pe o parte din Siret, făcând transport de sare și lemnărie.

Pasul următor în evoluția transportului naval l-a constituit deschiderea șantierelor de construcție a vapoarelor pentru transportul fluvial și maritim. Primul șantier din România este realizat de Societatea Austriacă de Navigație (D.D.S.G.) la Turnu Severin, în 1857-1858, aici fiind făcute reparații generale pentru navele de mare capacitate care circulă pe Dunăre. În paralel se dezvoltă Șantierul naval de la Galați (”Arsenalul de corăbii”), care avea 63 de lucrători în 1863, și Șantierul pentru reparații navale de la Brăila (1864). Dezvoltarea comerțului portuar a adus cu sine și dezvoltarea masei de muncitori portuari. Forța redusă cu care se putea impune România, a făcut ca acești muncitori portuari să lucreze în condiții dificile, prost salarizați.

• Infrastructura de transport terestru

Istoricul drumurilor și podurilor în țara noastră începe, practic, cu dezvoltarea legăturilor comerciale – în special cu colonizatorii greci și cu invazia romană. Rolul lor era de a asigura conectarea teritoriilor interioare la litoralul Dunării sau Mării Negre, în scopul comerțului sau jafului. După retragerea romană, multe dintre aceste structuri de transport s-au distrus. Cu toate acestea, existau conexiuni la celelalte drumuri ce se îndreptau din exterior către teritoriile Principatelor, drumuri destinate în principal a duce bunuri către statele ocupante.[xii]

În 1859 se lucra la șoseaua ce lega Comarnic și Predeal, prin Izvor, fiind realizați 36 de km, În 1864 această legătură a fost terminată. Cu toate acestea, situația nu avea să se îmbunătățească decât după ce a fost înființată Școala de Poduri și Șosele de la București.

La scurt timp după Unire, se prevăd, prin bugetul centralizat al statului, sume pentru realizarea grabnică a unor drumuri în cele două Principate: Buzău – Focșani, Dealul Sarului – Balș, București – Pitești – Slatina – Craiova, împreună cu podurile necesare. În acest scop este emisă Legea 349 din 9 iulie 1861[xiii]. De asemenea, apar reglementări Pentru unificarea contribuției de poduri și șosele în ambele părți ale Principatelor-Unite[xiv].

În București se execută, între anii 1860-1862, primul pavaj sistematic, pe străzile Franceză și Germană. În 1864 a urmat pavajul Căii Mogoșoaia, realizat cu piatră cubică din Scoția. Ulterior se mai fac pavaje pe strada Pensionatului cu piatră adusă din Belgia. Se mai importă piatră și din alte state, înainte de a descoperi locuri de exploatare în România (1869).

• Industria

Ca peste tot, și în România industria mare, modernă, de fabrică, s-a edificat pe o largă platformă de forme pre-industriale.[xv] În prima parte a secolului al XIX-lea, în România predomină industria casnică și meseriile, în timp ce în Occident, își făcuse simțită prezența primele forme de automatizare încă de la începutul secolului, sau chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. O anchetă făcută în 1860 în câteva dintre județele din Muntenia confirmă, pentru toate satele cercetate, o industrie casnică dezvoltată. Se țese în casă pânză și postav, scoarțe, prosoape, ștergare, fețe de pernă, se confecționează ițari, cojoace, căciuli, batiste, fote, borangic etc. În acest sens, foarte multe gospodării dețineau războaie de țesut. Treptat însă încep să se schimbe cerințele de calitate, de cantitate, și apar intermediarii care pun la dispoziție materii prime și credite, pentru ca, treptat, să înceapă să se instaleze relațiile capitaliste.

În anul 1860 erau recenzate în România 12.867 de stabilimente industriale, 5.018 fiind înființate în perioada 1830-1850, iar 7.849 în perioada 1850-1860. Acestea foloseau drept forță motrice: apa (40%), vântul (16%), forța animală (5%), aburul (1%), sau forța umană (38%). Primele mașini au fost utilizate în domeniul alimentar și cel textil.

În Mesajul din 6 decembrie 1859, Alexandru Ioan Cuza punea un accent deosebit pe dezvoltarea forțelor de producție. Mesajul arăta[xvi]:

 

Guvernul voesce dar, libertatea industriilor și desvoltarea lor fără întrebuințarea de mijloace artificiale și în cât ele vor ști a răspunde la adevăratele noastre nevoi. El nu va veni în ajutorul nici uniea afară însă de doue care cer chear de la început mari jertfe și sunt de un interes prea însemnător pentru țară. Aceste sunt: I-iu Industria fierului cătăr cari se leagă studiul băilor de fier și de cărbune de pământ, căci o țară agricolă nu poate fără ele; și II-lea înființarea fr ateliere pentru construirea și dresul mașinilor agricole atât de trebuncioase într-o țară ca a noastră cari, pre cât de mult e mănoasă, pre atât de puțin e poporată.

și:

Tot felul de monopoluri și de privilegiuri vor fi proscrise, și prin chipul acesta vom putea încuraja și răsplăti descoperirile folositoare prin breveturi de invenție, de perfecționare sau de importație, fără a împedeca nici de cum libertatea concurenței.

Drept urmare, guvernul Țării Românești a luat inițiativa pregătirii unui proiect de lege pentru brevetele de invenție. La 15 februarie 1860, ministrul de finanțe Constantin Steriade întocmește un prim proiect de lege, intitulat Proiect de Lege asupra brevetelor de invențiuni[xvii]^,[xviii]  și solicita să fie analizat de către Comisia Centrală. Acest proiect este însoțit de o expunere de motive: Desvoltarea motivelor la propunerea de un proiect de lege pentru brevetele de invenție. Dintr-o apostilă prezentă pe acest documente rezultă că încă din 1859 exista un dosar cu materiale privind doritul proiect de lege asupra brevetelor de invenție. Procedura de analiză aborda problema brevetabilității invențiilor, durata de valabilitate a brevetelor, ce invenții nu sunt brevetabile, ce proceduri de brevetare sunt disponibile, precum și faza de eliberare a brevetelor, transmitere a drepturilor, publicare, anulare, încetarea, apărarea sau încălcarea drepturilor. Din păcate, această propunere nu a ajuns să fie dezbătută în cadrul Comisiei Centrale.

Un al doilea proiect de Lege asupra brevetelor de invențiuni este depus în 1861. Proiectul, realizat de o echipă din care făcea parte Nicolae Șuțu, nu a mai putut fi finalizat deoarece Comisia Centrală și-a încetat existența ca urmare a desființării (1862) prin Unirea administrativă a provinciilor.

Problema este reluată în 1862 de către noul Minister al Agriculturii, Comerciului și Lucrărilor Publice. În 2 septembrie 1865, recent numitul ministru Ioan Em. Florescu își exprimă poziția oficială asupra necesității promulgării unei astfel de reglementări legislative. Proiectul, analizat și modificat de P. P. Carp, a fost trecut prin celelalte proceduri, astfel încât în decurs de numai 3 luni, fiind pregătit să fie prezentat Parlamentului. Din păcate, datorită stării conflictuale dintre Parlament și Guvern, se ajunge la momentul abdicării domnitorului, fără ca acest document să intre la aprobare în Parlament.

Vor urma încă 3 proiecte, bazate pe această formă, în intervalul 1873-1885.

Cu toate acestea, au loc câteva depuneri de cerere de brevet, și aprobări pentru eliberarea unor brevete. O astfel de cerere este depusă în 12 septembrie 1862, dar este refuzată deoarece nu exista reglementarea necesară. O altă cerere este înregistrată la 8 iulie 1865. Cu toate că problema s-a pus în mod similar, autorul a venit cu argumente suplimentare. Astfel, Alexandru Ioan Cuza a acceptat să semneze Decretul 1343 în care se acordă primul brevet de invenție în Principatele-Unite.

 

În 1863 apare una dintre primele reglementări ce anunță și promovează relațiile capitaliste: Legea patentelor.[xix] Conform acesteia, sunt impuse taxe celor care desfășoară activități comerciale, industriale, sau de altă natură ce nu sunt explicit scutite în cadrul legii. Taxele diferă funcție de cantitatea sau diversitatea producției, funcție de numărul de angajați, funcție de locul unde se desfășoară activitatea, etc.

De asemenea, încep să apară forme de promovare de genul expozițiilor.[xx] În 1865, la Moși se expun modele de unelte și mașini create de maiștrii locali (2 modele de vânturători, un plug, un model de locomobilă, un model de mașină de bătut grâul, etc). În paralel cu descreșterea numărului de meșteșugari patroni, crește numărul lucrătorilor salariați și al ucenicilor. Are astfel loc o trecere către relațiile capitaliste.

În 1865 se organizează la Iași o expoziție agricolă și industrială, pe modelul altor expoziții similare internaționale.[xxi] Regulamentul împarte teritoriul în 10 zone, astfel încât expozițiile se organizează în diverse localități, simultan și prin rotație anuală, pentru a asigura un echilibru în reprezentativitate. Sunt prevăzute 19 clase de produse, precum produsele de horticultură, zootehnie, pomicultură, și continuând cu produse de mecanică agricolă și mecanică generală, metalurgie și prelucrarea metalelor, sticlărie, olărie, construcții, textile, tăbăcărie, produse din lemn, pielărie sau cojocărie. Pe aproape 50 de pagini, catalogul prezintă expozanții și produsele expuse, precum și premiile câștigate de aceștia.

Alte expoziții de reclamă pentru produsele românești s-au deschis la Fălticeni (1863) și la Iași. O expoziție horticolă este organizată în Cișmigiu (1863). Cuza a refuzat să participe la expoziția de la Londra (1863), sub pavilion otoman, dar a pregătit susținut Expoziția Universală de la Paris (1867).

Din păcate, reglementările privind organizarea industrială întârzie să apară, ceea ce face ca vechile structuri de bresle să se perpetueze, întârziind dezvoltarea industriei autohtone.

 

Extracția cărbunelui a început pe teritoriul țării încă din anul 1790[xxii], dar producția a fost accelerată numai odată cu dezvoltarea căilor ferate, pentru funcționarea trenurilor la acea vreme fiind necesară arderea cărbunilor în locomotive. Lansarea concesiunilor de construire de căi ferate va conduce și la dezvoltarea exploatării altor resurse minerale (sare, fier, cupru etc).

 

Patrimoniul se va mări continuu prin deschiderea de noi fabrici și unități industriale: exploatare minieră, metalurgică, industria tutunului și altele. Activitatea industrială, precum și cea comercială aduc noi taxe ce măresc bugetul statului.

 

3. Adoptarea sistemului metric de măsuri și greutăți

Progresul națiunii nu putea continua fără ca noutățile legislative și cele tehnice care se adoptau și se aplicau în țările dezvoltate să fie preluate și în Principatele Române. Lipsa alinierii la cele mai noi tendințe generale, pe care le urmau marile națiuni, însemna rămânerea în urmă a țării prin îngreunarea participării la schimburile comerciale și diminuarea veniturilor țării, cu consecințe asupra nivelului de trai al cetățenilor.

În plan internațional, propunerile și inițiativele din anul 1668 ale savantului John Wilkins[xxiii] și din anul 1670 ale lui Gabriel Mouton, vicar al bisericii din Lyon, se dezvoltaseră până la nivelul la care, în Franța anului 1795, fusese adoptat sistemul metric[xxiv]^,[xxv] . Lumea industrializată a sesizat imediat potențialul acestui sistem, care prezenta mult mai puține diviziuni, era caracterizat de unități de bază interdependente, avea un set standard de prefixe în puteri ale numărului zece, era adaptabil și ușor de utilizat în știință și inginerie.

În Principate, cea mai populară unitate de măsură pentru lungime era stânjenul, ce avea ca submultipli palma, degetul și linia, iar ca multiplu prăjina. Aceste unități de măsură puteau fi ușor utilizate de către toți cetățenii cu sau fără studii, nefiind nevoie de un instrument de măsură. Se puteau măsura utilizând propriul corp, de exemplu: principala unitate era egală cu înălțimea medie a unui bărbat cu o mână ridicată, adică aproximativ 2 metri. Alte unități de măsură pentru lungime utilizate erau: pasul, cotul și funia.

Suprafața era măsurată cu falcea în Moldova și cu pogonul în Țara Românească. Aceste erau utilizate în principal pentru vii, iar pentru alte terenuri se utilizau unitățile prezentate în paragraful anterior.

Cea mai utilizată și importantă unitate de măsură era ocaua. Aceasta era utilizată pentru materiile lichide și uscate, iar multiplii erau denumiți în funcție de natura solidă sau lichidă a mărfii. În cazul lichidelor multiplul ocalei era vadra, aceasta fiind echivalentă cu 10 ocale, în cazul solidelor multiplii erau banița mică echivalentă cu 20 de ocale și banița mare echivalentă cu 40 de ocale. Pentru cântărirea cerealelor se mai foloseau și oborocul mic și oborocul mare, care echivalau cu 22, respectiv 44 de ocale. Submultiplii ocalei erau litra, dramul și tenchiul.

Vizionar și hotărât să ajute țara prin mijloacele politice care îi stăteau la îndemână,  domnitorul Alexandru Ioan Cuza înlocuiește sistemul vechi de unități de măsură și greutăți prin Legea pentru adoptarea sistemului metric de greutăți și mesuri în România din 15 septembrie 1864, care a fost publicată în Monitorul Oficial No. 210 în 21 septembrie 1864[xxvi], cu punere în aplicare din 1 ianuarie 1866. Conținutul legii era în mare măsură inspirat din legea franceză și prezenta reglementări pentru unitățile de măsură utilizate pentru lungime, suprafață și greutate și modul de aplicare: Cu verificarea mesurilor vor fi însărcinate, pentru orașe consiliurile urbane, iar pentru comunele rurale, sub-prefecturile.

Fig. 4. Extras din ”Legea pentru adoptarea sistemului metric de greutăți și mesuri în România” (”Analele Institutului Meteorologic al României”, anul 1888)

În data de 12 ianuarie 1866 este publicat Regulamentul relativ la mesuri, greutăți și verificarea lor în executarea legii de la 15 Septembre 1864 în care se menționează: verificarea se va face de către agenții speciali numiți și revocabili prin Ministerul de interne, agricultură și lucrări publice.

Fig. 5. Extras din ”Regulamentul relativ la mesuri, greutăți și verificarea lor în executarea legii de la 15 Septembre 1864” (”Analele Institutului Meteorologic al României”, anul 1888)

Influența legii pentru adoptarea sistemului metric se vede încă din anul 1864 în  legea Telegrafo-poștale din 5 decembrie 1864 (promulgată în 16 decembrie 1864), care conținea reglementări privind taxarea pe greutate cu măsuri ale sistemului metric: Art.III litera b) (…) Scrisorea simplă este aceea ce nu trece peste 15 grame[xxvii], Legea Telegrafo-poștale era o consecință firească de reglementare în domeniu, având în vedere că în cele două Principate Române erau deja înființate încă din anul 1855 linii telegrafice interurbane (București-Giurgiu-Rusciuc și Iași-Cernăuți). Ulterior, reglementarea activităților de telecomunicații va fi făcută în anul 1892 prin Legea specială pentru exploatarea telefonică.

 

Inițiativa îndrăzneață de uniformizare a sistemului de măsurare atât de divers, care se folosea în cele două Principate – Muntenia și Moldova, a suferit inițial un mare eșec, cu atât mai mult cu cât nu exista la acea vreme și o instituție puternică la nivel național prin care această lege să fie aplicată. Deși prin articolul 23 al legii se stabilise ca termen de aplicare data de 1 ianuarie 1866, efectele acestei revoluții în domeniul metrologic se vor face simțite câteva zeci de ani mai târziu, traversând încă trei etape legislative în: 1875 (cu data de aplicare 1 ianuarie 1877 pentru Ministere, vămi, saline, poștă, armată, spitaluri, închisori, municipalitățile urbane și în școli[xxviii]), 1880 (legea publicată în Monitorul Oficial No. 36 din 14 februarie 1880) și 1884 (legea publicată în Monitorul Oficial No. 275 din 22 martie 1884, care prevedea vechiul sistem de mesuri și greutăți se pote tolera până la 1 Iulie 1884 și dacă trebuința cere, acest termen se va putea prelungi încă pe șese luni maximum[xxix]). Referitor la anul 1880, Dimitrie Sturdza a preluat inițiativa ca România să adere la convenția metrului, acțiune care s-a finalizat pozitiv în anul 1883[xxx].

În 4 august 1884, la mai bine de două decenii de la inițiativa domnitorului de adoptare a sistemului metric în România, sub conducerea Comitetului format din S.P. Radianu, Șt. Hepites și C.A. Orescu, se începe aplicarea măsurilor prin Instrucțiunile pentru verificarea mesurilor și greutăților metrice și a instrumentelor de cântărire[xxxi]. Acțiunea nu a fost una ușoară deoarece, deși România plătise la momentul aderării la Convențiunea metrului în anul 1882 suma de 22.000 de franci ce îi revenea pentru începerea funcționării Biroului internațional de măsuri și greutăți, în anul 1888 era singura țară care nu făcuse comanda prototipurilor naționale[xxxii].

Fig. 6. Extras din Analele Institutului Meteorologic al României, anul 1888

De la acel moment, prin insistente demersuri adresate structurilor politice conducătoare, directorul Institutului Meteorologic Național al României (instituție înființată în anul 1884) a reușit să pună bazele activității de metrologie. În data de 7 octombrie 1889, prin decizia cu numărul 62732, Ministerul de Agricultură de la acea vreme a hotărât formarea Serviciului central de mesuri și greutăți.

 

4. Legea asupra Telegrafo-Poștale. Adoptarea calendarului gregorian

Se începe cu Legea privind înființarea serviciului modern de telegrafie și poștă. Abia ca un corolar se atinge calendarul gregorian. Se menționează profesia de inginer a celui care a condus Serviciul Poștal (și Serviciul Secret).

Încercarea de reformă în privința adoptării unei noi referințe privind calendarul se încadrează în același efort al domnitorului de consolidare și modernizare a noului stat prin alinierea la regulile implementate în lumea industrializată, în vederea facilitării și dezvoltării schimburilor comerciale. Ministrul Cultelor de la acea vreme, Dimitrie Bolintineanu, sugerează introducerea calendarului gregorian care prezenta avantaje de ordin intern și extern, aducând simplificarea referințelor la momentele de timp în documentele comerciale ale vremii. Persistența în România a calendarului iulian afecta în mod negativ activitatea desfășurată în industrie și comerț prin necesitatea menținerii evidențelor pentru 4 termene de scadență pe lună, în loc de două, așa cum era firesc.

Astfel, trecerea la calendarul gregorian (care a fost inventat în anul 1582), ce fusese adoptat în marea majoritate a lumii catolice și protestante, ar fi prezentat încă de la nivelul anilor 1860 numai aspecte pozitive din punct de vedere financiar asupra relațiilor și a veniturilor provenite din schimburile comerciale. Aceste măsuri reprezentau consolidarea unui fundament metodologic de repere, ce permiteau comparabilitatea cu lumea industrializată, pe care s-au dezvoltat, în timp, mai departe principalele ramuri economice.

Clerul nu a fost de acord cu această nouă decizie a guvernului lui Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. Din cauza propagandei bisericii și a dificultății de înțelegere a unei părți dintre enoriași, care aveau impresia că se dorește trecerea la catolicism, ideea de implementare generală națională a fost abandonată: văzând murmura cea mare care provocase în țară ideea schimbării calendarului şi modul exploatării opoziționale a acestui caz a recunoscut dreptatea Consiliului bisericesc şi a părăsit şi el aceasta idee[xxxiii].

Însă, instituțiile statului român trebuiau să prezinte lucrări oficiale care să fie utilizate în analize și în luarea deciziilor pe plan național de către autorități. Procesul decizional era afectat în mod negativ de prelucrarea greoaie și uneori confuză a datelor care proveneau din sisteme de referință calendaristice diferite. Pentru instituții cum ar fi: băncile, căile ferate, poșta și telegraful (care lucrau cu străinătatea) reforma trebuia să fie realizată pentru a înlesni activitățile desfășurate în beneficiul populației. Astfel, printr-un Decret al lui Alexandru Ioan Cuza din data de 18 decembrie 1864, Poșta Română a început să lucreze conform calendarului gregorian. Cu două săptămâni mai devreme, prin Decretul 1279 din 6 decembrie 1864, serviciul poștal era unit cu cel telegrafic, deschizând astfel drumul către o instituție modernă în România, cu servicii integrate. În luna ianuarie 1862, domnitorul face o nouă reformă, reprezentată de înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. În consecință, începând din acel an, pe mărcile poștale era imprimată în latină inscripția FRANCO SCRISOREI.[xxxiv]

Problematica trecerii la nivel național la calendarul gregorian a fost redeschisă ani mai târziu, când la 1 aprilie 1919 s-a adoptat Decretul ce avea să facă această trecere permanentă.

La mai mult de două decenii după terminarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, disciplinele științifice ale magnetismului terestru, astronomiei și meteorologiei erau practicate în cadrul oficial al unor instituții patronate de Statul român. În activitățile desfășurate în cadrul acestor meserii, reperele de timp sunt esențiale pentru a putea realiza atât observații de calitate, cât și interpretarea lor și diseminarea informațiilor către public. De asemenea, fără un sistem unitar al reperelor de timp, conținutul transmis către cetățenii țării și către forumurile conducătoare nu își atinge pe deplin scopul, neputând fi fructificat corespunzător și la momentul oportun. Inițiativa și intuiția domnitorului, foarte moderne pentru timpul lor, sunt de apreciat, considerând anul în care au fost manifestate, deși în practică în România în anul 1888 nu era adoptată încă în mod convențional o oră a României. Fiecare cătun al țării avea unul sau mai mulți ceasornicari ce dețineau, fiecare dintre ei, un orologiu pe care îl considerau oficial. În Analele Institutului Meteorologic[xxxv], Ștefan Hepites nota: Un element esențial în facerea de bune observațiuni meteorologice este cunoașterea precisă a orei. (…) Cu rușinea nostră trebue să mărturisim că, sub acest punct de vedere, ne găsim mult mai înapoiați de cât acum 30 de ani când cadranul solar de la Mitropolie anunța, printr-o lovitură de tun, pe locuitorii din București că sunt 12 ore adeverate. Cel puțin atunci toți ceasornicarii aveau aceiași oră. Acest aspect avea impact negativ asupra vieții oamenilor care se bazau pe servicii efectuate la anumite momente de timp, dar și asupra meseriilor (cum ar fi de exemplu meteorologia) în care trebuie efectuate anumite acțiuni la termene specifice (inclusiv stabilite pe plan internațional).

 

Dacă în 1859 existau 12 stații de telegraf și 839,950 km de linii, în 1863 se ajungea la 46 de stații și 2.879,360 km linii.[xxxvi]

 

5. Legea instrucțiunii. Universitățile din Iași și București, și Școala de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură

Odată aranjat drumul de început al învățăturii primare și a elevilor acesteia, se avea în vedere creșterea numărului de intelectuali ai țării, aceștia fiind considerați fundamentali într-un stat modern. Țara astfel întemeiată în urma Micii Uniri nu avea șanse să răzbată în competiția internațională fără oameni pregătiți în diverse domenii (economie, sănătate, inginerie etc). Elitele vremii frecventau cursurile școlilor din țările industrializate, dar domnitorul își dorea ca educația să fie disponibilă și ușor accesibilă locuitorilor țării. Specialiștii formați în țară erau mult mai numeroși decât cei care puteau accesa școlile internaționale și astfel se putea pune în practică dezvoltarea ramurilor economice cu resurse proprii ale României, se putea realiza o planificare a numărului de absolvenți, necesari în diferite domenii de activitate, care se distribuiau apoi pe piața muncii de la acea vreme. În perioada domniei lui Cuza s-au înființat prin decrete primele instituții de învățământ superior din țară, respectiv cele două universități de la Iași (26 octombrie 1860, Fig. 7) și București (1864).

• Legea instrucțiunii

Legea Instrucțiunii Publice , promulgată de Alexandru Ioan Cuza pe 5/17 decembrie 1864, a reprezentat prima lege modernă a învățământului din România, organizând sistemul pe baze unitare și laice. Aceasta a instituit învățământul primar obligatoriu și gratuit (4 ani), a structurat educația în trei niveluri (primar, secundar, superior) și a înființat universități. Printre elementele principale ale acestei legi, pot fi menționate:

• a structurat învățământul în trei trepte: primară (4 ani), secundară (gimnazii și licee) și superioară (universități).
• învățământul primar a devenit obligatoriu și gratuit pentru copiii de ambele sexe, între 8 și 12 ani. Învățământul primar avea ca scop alfabetizarea, în acest sens fiind incluse discipline precum citirea, scrierea, aritmetica, istoria țării și geografia.
• a etatizat învățământul, scoțându-l de sub tutela exclusivă a Bisericii.
• s-a consolidat funcționarea Universității din Iași (1860) și a fost înființată cea din București (1864).

Această reformă a fost un pilon esențial în procesul de modernizare a statului român și consolidarea Statului Român prin extinderea accesului la educație, vizând combaterea analfabetismului și formarea unei elite intelectuale și tehnice.[xxxvii]

• Universitatea din Iași

Prima universitate modernă a României a fost Universitatea din Iași, inaugurată în 1860, la scurt timp după formarea Principatelor Unite, în prezența Domnitorului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, și a primului ministru Mihail Kogălniceanu. [xxxviii]^{,[xxxix],[xl]} Până la 1897 aceasta a avut sediul în Palatul Calimachi, unde acum este Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Pop. Inițial, Universitatea cuprindea 4 facultăți – Drept, Filosofie (Litere), Teologie și Medicină, dar prin Statut urma să cuprindă toate ramurile științelor, printre care și științele agronomice, industriale și economice.

Primii rectori ai Universității au fost economistul Ion Strat (1860-1861), epitropul Filaret Scriban (1861-1862), juristul Nicolae Ionescu (1862-1863), urmați de Titu Maiorescu (1863-1967).

• Academia Română

Istoria instituțiilor de învățământ în Moldova își are începuturile în secolul al XVI-lea. Până la înființarea Universității, începând cu anul 1563, tinerii au studiat la: Schola Latina, colegiul de la Mănăstirea ”Sfinții Trei Ierarhi”, Academia Domnească, Academia Mihăileană. Debutul activității în cadrul universității a fost făcut cu trei facultăți: Filosofie, Teologie și Drept. În cadrul etapei din 1864 au fost create: Facultatea de Litere și Filosofie, Facultatea de Științe Fizice, matematice și naturale, Facultatea de Drept și Facultatea de Medicină[xli]^,[xlii]. În anii următori Universitatea s-a dezvoltat și mai mult, conform tendințelor internaționale, în vederea formării de specialiști cu competențe care să răspundă necesităților societății.

În Muntenia, funcționa în incinta Mănăstirii ”Sfântul Sava”, încă din anul 1694, școala superioară Academia Domnească de la București. Universitatea din București a fost creată prin Decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, dar Facultatea de Drept fusese deja înființată la data de 25 noiembrie 1859 tot pe baza unui decret, iar cea de Filosofie în anul 1860. Pe parcursul anilor, Universitatea din București și-a diversificat specializările, cuprinzând: Facultatea de Litere, Drept și Filosofie,  Facultatea de Științe în 1864 (devenită în 1948 Facultatea de Matematică și Fizică, ce apoi urma să se dividă în 1962 în Facultatea de Matematică-Mecanică și Facultatea de Fizică), Facultatea de Chimie, Facultatea de Geologie și Geografie (care la nivelul anului 1938 erau doar Catedra de Geografie Fizică a României și Catedra de Geografie Generală și Umană din cadrul Facultății de Științe)[xliii].

Fig.7. Documentul de înființare al Universității din Iași.

Roadele înființării universităților de către vizionarul domnitor au apărut în timp, sub forma personalităților din diverse domenii care au inovat, au creat la rândul lor alte școli superioare de performanță, au construit infrastructura țării, au contribuit la dezvoltarea industriei și a economiei și a sistemului de sănătate din România. Câteva exemple:

– domeniul matematicii: Grigore Moisil este cel care a pus bazele informaticii românești; Călin Popovici și C. Drâmba au dezvoltat sectorul cercetărilor astronomice; Miron Nicolescu a fondat o școală de analiză matematică; Gheorghe Țițeica cunoscut lumii științifice internaționale, dezvoltând studiul rețelelor din spațiul cu n dimensiuni;

– domeniul ingineriei: Gheorghe Cartianu-Popescu inventator, a conceput instalații de emisie cu modulație de frecvență; Ion I. Agârbiceanu realizatorul primului laser cu gaz (heliu-neon) cu radiație infraroșie;

– domeniul chimiei[xliv]: Petru Poni care devine șef al catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași si unde înființează primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882) și Catedra de Chimie organică (1891); Constantin I. Istrati – a descoperit o nouă clasă de coloranți, pe care i-a numit ”franceine”. A fost profesor  (întemeind școala de chimie organică de la Universitatea din București) şi autor de manuale; Costin D. Nenițescu – profesor la Universitatea din București, unde preda chimia organică și chimia generală. Publică cele două tratate “Chimie organică” și “Chimie generală”, utilizate în învățământul superior românesc timp de zeci de ani, ca lucrări de referință; Gheorghe Spacu – a fost profesor atât la Universitatea din Iași, cât și din București. A creat Școala Româneasca de Chimie Analitică.

Învățământul tehnic începuse să existe înainte de reformele făcute de către Alexandru Ioan Cuza, prin eforturile întreprinse de către domnitorul Barbu Știrbei[xlv], care a organizat învățământul ingineresc astfel încât să ființeze și o școală de inginerie de poduri și șosele. Aceasta a devenit facultate în ianuarie 1851. Sistemul a fost îmbunătățit prin Decizia 6939/2907.1864, semnată de Mihail Kogalniceanu, referitoare la înființarea unei școli cu rolul de a forma specialiști pentru lucrări publice în ramura de poduri și șosele, mine, lucrări de arhitectură, prin care era alocat un buget, iar prin Decretul domnesc cu numărul 11129/1/10/1864 se decidea începerea cursurilor la 1 octombrie 1864.

Astfel, Alexandru Ioan Cuza, nu doar că înființează două instituții de învățământ superior din România, dar pune bazele multor altele în anii de după încheierea domniei sale. Fapt ce denotă importanța legilor adoptate și după abdicarea lui Cuza, respectiv de a dezvolta necesitatea formării conștiinței cetățeanului care trebuia să participe la consolidarea independenței naționale.

 

6. Concluzii

Deși rolul lui Alexandru Ioan Cuza și al miniștrilor săi în formarea unei Românii moderne este, în prezent, recunoscut, acesta nu s-a bucurat de notorietate. După abdicare, complotiștii au încercat să defăimeze reformele sale.

Analizând întreaga domnie a lui Alexandru Ioan Cuza și evenimentele petrecute în doar șapte ani de la începutul acesteia, se poate menționa faptul că toate domeniile din statul nou format au fost reorganizate, îmbunătățite. Reformele sale au adus beneficii economiei, politicii, culturii, tehnicilor militare și administrației. Toate acestea punând bazele unui stat unitar modern, conform cerințelor epocii.

În anul 2018, cu ocazia Centenarului, Alexandru Ioan Cuza a fost ales membru de onoare post mortem în cadrul Academiei Române. Distincția a fost acordată pentru contribuția lui Cuza la înființarea Academiei Române, dar și pentru rolul principal ce l-a avut în realizarea Unirii Principatelor Române.

 

Deși au un rol determinant într-o analiză economică, nu ne vom opri și asupra problematicilor de finanțe publice, datorie publică, monedă națională și organizarea creditului, sau Banca Națională, considerând că ne îndepărtăm de subiectul dorit a fi evidențiat.

 

Note

[i] Nicolae Iorga, ”100 de ani de la nașterea lui Cuza-Vodă, Cuvîntare comemorativă ținută la Ateneul Romîn în ziua de 2 April 1920”, București, Tipografia ”Cultura neamului românesc”, Str. Lipscanii-Noi Nr.12, 1920, p.28

[ii] Edouard Gourdon, ”Histoire du Congrès de Paris”, Librairie nouvelle, Paris, 1857, pp. 28

[iii] Nicolae P. Arcadian, ”Industrializarea României. Studiu evolutiv-istoric, economic și juridic. Teză pentru doctorat în științele politico-economice”, 12 iunie 1935

[iv] Victor Axenciuc, Ioan Tiberian, ”Premise economice ale formării statului național unitar român”, Editura Academiei, 1979

[v]  ”Buletinul Legilor Principatelor-Unite Române”,  Ediţiune oficială, nr. 03, 1861, p. 36

[vi] ”Buletinul Legilor Principatelor-Unite Române”,  Ediţiune oficială, nr. 09, 1862, pp. 126-136, Sec.nr.33

[vii] ”Buletinul Legilor Principatelor-Unite Române”,  Ediţiune oficială, nr. 10, 1862, pp. 141-151, Sec.nr.38

[viii] Toader Popescu, ”Proiectul feroviar românesc (1842-1916)”, Editura Simetria 2014

[ix] Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, ”Contribuții la istoria marinei române, vol.I – din cele mai vechi timpuri până în 1918”, Editura științifică și enciclopedică, 1979, pp.139-166

[x] George Petre, Ion Bitoleanu, ”Tradiții navale românești”, Editura Militară, 1991, pp.109-117

[xi] Suplimentu dupe ordinea chronologica coprinḑandǔ Legile, decretele si regulamentele celle mai noui si maĭ usuale, cari se raportéză la aplicarea legilorǔ, pp.64-70, Decr. 2 august 1862

[xii] Rolland Eminet,”Din istoria drumurilor”, Societatea pentru răspândirea științei și culturii, 1957, pp.68-93

[xiii] ”Buletinul Legilor Principatelor-Unite Române”,  Ediţiune oficială, nr. 03, 1861, p. 36, Sec.nr.7

[xiv] Suplimentu dupe ordinea chronologica coprinḑandǔ Legile, decretele si regulamentele celle mai noui si maĭ usuale, cari se raportéză la aplicarea legilorǔ, p. 50, Decr. 31 martie 1862

[xv] G. Zane, ”Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Despre stadiile premergătoare industriei mecanizate”, Editura Academiei, 1970

[xvi] OSIM, ”Din istoria proprietății intelectuale în România”, Editura OSIM, 2003, pp. 64-94

[xvii] OSIM, ”Din istoria proprietății intelectuale în România”, Editura OSIM, 2003, p. 76

[xviii] Ștefan Iancu, ”Istoria protecției invențiilor în România”, Editura Academiei Române, 1998, pp. 33-42

[xix] Suplimentu dupe ordinea chronologica coprinḑandǔ Legile, decretele si regulamentele celle mai noui si maĭ usuale, cari se raportéză la aplicarea legilorǔ, pp. 66-69, Decr. 26 ianuarie 1863

[xx] Dan Bogdan, Viorel Știrbu, ”Crepuscul la Heidelberg (Al. I. Cuza și Transilvania)”, Editura Viitorul Românesc, 1995, p.52

[xxi] Ion Ionescu, ”Catalogu de productele României expuse la Frumoasa în 1865„ 3 iunie 1865.

[xxii] Constantin Anghelache, Doina Burea, ”Analiza evoluției industriei în România”, Revista Română de Statistică – Supliment nr. 10/2018

[xxiii] Adriana Vâlcu, ”Reflectând asupra trecutului – privind spre viitor: de la ocaua lui Cuza la constanta lui Plank”, NOEMA 1:195-215

[xxiv] Fănel Iacobescu, Nicolae Ilioiu, Istoria metrologiei în România, de la începuturi până în 1944, Editura Academiei Române, 2003, pp. 148-198

[xxv] Fănel Iacobescu, Nicolae Ilioiu, Metrologia, etalon al civilizațiilor, Editura Academiei Române, 2004, pp. 242-254, 265-270

[xxvi] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxvii] Decret 5 Decem. 1864, prom. 16 Decem. 1864

[xxviii] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxix] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxx] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxxi] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxxii] ”Analele Institutului Meteorological României”, anul 1888

[xxxiii] A.N.I.C., Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar nr. 944/1863, f. 36

[xxxiv] https://buer.wordpress.com/tag/calendarul-gregorian/

[xxxv] ”Analele Institutului Meteorologic al României”, anul 1887

[xxxvi] Dan Bogdan, Viorel Știrbu, ”Crepuscul la Heidelberg (Al. I. Cuza și Transilvania)”, Editura Viitorul Românesc, 1995, p.52

[xxxvii] Suplimentu dupe ordinea chronologica coprinḑandǔ Legile, decretele si regulamentele celle mai noui si maĭ usuale, cari se raportéză la aplicarea legilorǔ, pp. 173-205, Decr. 25 noiembrie 1864

[xxxviii] ”Contribuții la istoria dezvoltării Universității din Iași. 1860-1960”, Volumul I-II, Editura Universității Al. I. Cuza, 1960

[xxxix] Gheorghe Iacob, ”Universitatea din Iași. OMNES IN UNO”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2009

[xl] Gheorghe Iacob, ”Universitatea din Iași (1860-2010). Facultăți, profesori, școli științifice”, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2011

[xli] Alexandru Xenopol, ”Istoria românilor”, p.238

[xlii] https://r3media.ro/iasi-istoria-celei-mai-vechi-universitati-din-romania/

[xliii] http://150.unibuc.ro/index.html%3Fp=1458.html

[xliv] https://xdocs.ro/doc/chimisti-romani-celebri-2-qnjj664gd6n6

[xlv] https://fcfdp.utcb.ro/140ani/