Dr. Hab. Henrieta Șerban, membru DLMFS
7 decembrie
Demersul epistemologic specific pentru neopragmatism și idealismul epistemologic reprezintă abilitatea de reinterpretare, de redescriere, de reevaluare a lucrurilor pentru a ieși din încorsetările prejudecăților (inclusiv metafizice), cuvintelor ultime, dictatelor, etichetelor ori aspectelor prestabilite de orice fel. În acest sens, Lucian Blaga refuză, ca și Richard Rorty, simțul comun. Pentru Lucian Blaga, dar în interpretarea noastră, căci nu există o preocupare explicită pentru simțul comun la Lucian Blaga, refuzul simțului comun reprezintă o atitudine filosofică de tip coerent în raport cu ideea unui mod ontologic specific uman. Mai exact, omul nu trăiește doar
„în imediat”, după formula lui Lucian Blaga, chiar dacă așa pot să apară lucrurile la prima vedere. Poate nu orice om, poate nu oricând, dar orice om cu siguranță la un moment dat va da măsura faptului că omul nu trăiește exclusiv „în imediat” și exclusiv pentru securitate și siguranța zilei de azi, ori de mâine. Omul există afirmându-se ontologic și realizează acest lucru, de fapt, „în orizontul misterului” și, mai micile sau mai marile momente de creativitate, sau de bucurie, sau de durere copleșitoare care naște artă, omul se afirmă și se reafirmă ca un creator ca un demiurg, ca un trăitor în orizontul misterului. Richard Rorty refuză simțul comun într-un alt sens: simțul comun este „paznicul” unui moment metafizic constrângător (în special într-o interpretare din perspectiva filosofiei socio-politice pluraliste). Altfel spus, pentru Richard Rorty, simțul comun este expresia stagnării și a imposibilei emancipări, totodată, fiind principala opreliște în calea adecvării
relaționării noastre la lume și la ceilalți în spiritul semnificațiilor profund umane și etice.
A cunoaște este a înființa și a adeveri lumea, iar caracterul istorist al cunoașterii reprezintă un aspect neopragmatist important. Cotitura istoristă este o sintagmă propusă de către Ernan McMullin1 și se referă la declinul rapid al pozitivismului logic şi la metametodologia istoristă care a început să domine filosofia contemporană a ştiinţei odată cu lucrarea lui Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, din 1962. O analiză a istoriei ştiinţei evidențiază perioade descrise ca fiind guvernate de „știința normală”, cu contexte în care teoriile științifice dominante (paradigmele) sunt acceptate și contexte în care teoriile dominante sunt provocate în lumina unor alte observații până atunci ignorate sau a unor noi interpretări conducând la „revoluție” în știință și la schimbări paradigmatice (deosebit de importante sau chiar fundamentale).
În consecință, ştiinţa este o activitate istorică al cărei caracter istoric trebuie luat în considerare la modul serios. E. McMullin evidențiază în continuare trei aspecte cruciale. Primul aspect privește corelația dintre istoricitatea sau istorismul ştiinţei și aspectul de metametodologie de investigare a „imaginii” ştiinţei, care se dovedește a fi „mai mult decât o anecdotică sau o cronologie”. Al doilea aspect este cel al ştiinţei aflate în proiect, căci se dovedește supusă schimbării; în decursul unei investigații ori în paginile manualelor științifice apar clar schimbări și discontinuități, „revoluţii” care se succed și care elimină fiecare paradigma de interpretare şi investigaţie care a dominat anterior. La o privire grăbită acest aspect implică o slăbire a statutului obiectiv al științei. De fapt este vorba despre istoricitatea științei, despre contingență și contextualitate în demersul științific. În al treilea rând, atât raţionalitatea ştiinţifică, cât și normele care întemeiază legitimitatea ştiinţifică, sunt contextuale și depind de contextul istoric.
Ernan McMullin arată că G. Bachelard anticipa încă din 1930 caracterul în esenţă istoric al ştiinţei, precum și prezenţa discontinuităţilor (ruptures) în istoria ştiinţei şi încărcătura teoretică a rapoartelor de observaţie. Pe de altă parte, atât scrierile lui Foucault cât şi cele ale lui Hacking prezintă suficiente similitudini cu lucrarea lui Kuhn. E. McMullin observă însă, mai important din perspectiva filosofiei comunicării, faptul că nu doar examinarea paradigmelor este importantă pentru istorism, ci şi apropierea fără precdent de filosofia limbajului (ca la Quine – caracter holist al semnificaţiei – şi Feyerabend – noţiune contextuală a semnificaţiei), deoarece incomensurabilitatea care forţează schimbarea de paradigmă pune nişte probleme care sunt de generare de semnificaţie, de interpretare şi deci de comunicare. În consecință, știinţa și istoria științei apar ca o continuă repovestire de paradigme.
La Kuhn, se discută rolul pe care îl poate juca întreaga comunitate ştiinţifică în formarea viitorului om de ştiinţă, acceptând şi influenţa comunităţilor social şi politic mult mai largi, ceea ce, spre exemplu, Merton nu ia în considerare în studiile sale unde comunitatea ştiinţifică este considerată o entitate izolată. Kuhn consideră însă influenţa aceasta mai largă pentru a recomanda izolarea: “Practicienii unei ştiinţe mature sunt efectiv izolaţi de mediul cultural în care ei îşi trăiesc vieţile extraprofesionale”.2 Alte teme decât tema exeprimentului, considerate odată marginale, sunt astăzi incluse în studiu sociologic, cum ar fi tema “stilurilor” de lucru al unor laboratoare. Aşadar, teoriile ştiinţifice sunt considerate de aceşti autori ca nişte “construcţii sociale impuse asupra realităţii” și nu „smulse” realității sau „descoperite” printr-o investigație comparabilă tipului arheologic.
Richard Rorty explică în Contingenţă, ironie şi solidaritate observația că filosofii contemporani devin mai puţin metafizicieni şi mai puţin esenţialişti, fiind descrişi mai bine de termenul de teoreticieni. Metoda redescrierii de raportare actuală la lume și ironismul asociat acesteia ca atitudine aducătoare de deschidere, toleranță și solidaritate reprezintă și o sensibilitate față de dimensiunea narativă a ființării și a cunoașterii, au drept consecințe refuzul „esențelor” și al esențializării metafizice, deschiderea profund umană înspre ceilalți și „vocabularele” lor (adică, perspectivele lor – ale Altora – asupra lumii și vieții)3. Redescrierea este la Richard Rorty metodă și soluție pentru recuperarea raportării umane la lume și oameni, prin semnificarea și resemnificarea lumii într-o epocă tehnologizată, fragmentată, răvășită de esențialisme, ideologizări rigide și, mai recent, de manipulare rudimentară generalizată și postadevăr.
Note
1 Ernan McMullin, “Filosofia științei 1950-2000: Despărţirea drumurilor”, traducere de Elena Gheorghe, în “Revista de filosofie” XLVII, 3-4, p.253-274, Bucureşti, 2000.
2 T.S. Kuhn, The Essential Tension, Chicago, University of Chicago Press, 1977, p. 119.
Lasă un răspuns