Românce influente ale vremii lor

Emilian M. Dobrescu[1]

Personalitățile prezentate mai jos fac parte dintr-o galerie extinsă de românce celebre în vremea lor, pe care le-am selectat dintr-o singură perspectivă – influența pe care au avut-o asupra vremii lor…

Virginia Andreescu-Haret (1894 – 1962)

S-a născut pe 21 iunie 1894, București. A fost nepoata de frate a pictorului Ion Andreescu. Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la 9 ani și s-a ocupat de cei trei frați și de gospodărie.

A făcut liceul în particular, luându-și bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din București. La 18 ani, cu sprijinul ministrului Spiru C. Haret obține o licență specială la Școala Superioară de Arhitectură din București. În paralel a studiat Belle-Arte și a realizat un număr mare de acuarele care, astăzi, fac parte din Colecția de Stampe a Bibliotecii Academiei Române.

La 6 iulie 1919 a absolvit Școala Superioară de Arhitectură din București. Notele obţinute arată că a fost o studentă strălucită, remarcată de arhitectul și profesorul Petre Antonescu, care a inclus-o în echipa sa şi sub a cărui coordonare a lucrat pe şantierele numeroaselor clădiri proiectate de el. Lucrarea ei de diplomă, cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „Admis, cu menţiunea foarte bine”. I s-a decernat diploma cu numărul 62 în anul 1919, deveniind astfel prima femeie-arhitect din România și a patra din lume.

Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al ministerului Educației nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică a reprezentat România la congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles… Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea..

În 1928 s-a căsătorit cu un nepot de soră al matematicianului român Spiru C. Haret. Au avut un fiu, viitorul inginer Radu Haret.

A fost și prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei, organizat la București, în 1981.

A proiectat cca 150 de clădiri; printre cele mai importante concepte arhitectonice ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoeiri (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul Gheoghe Șincai, Colegiul Național Cantemir Vodă, Biserica Sfânta Treime din cartierul Ghencea și Palatul Tinerimea Română, toate din București, precum și Cazinoul din stațiunea Govora. A încetat din viață pe 6 mai 1962, la București

Ana Aslan (1897-1988)

S-a născut la Brăila, pe 1 ianuarie 1897. A fost cel mai mic copil al soţilor Sofia şi Margarit Aslan. Şi-a pierdut tatăl la 13 ani şi s-a mutat cu mama la Bucureşti. Aici a absolvit în 1915 ” Şcoala Centrală”. La vârsta adolescenţei visa să se facă pilot şi chiar a zburat cu un mic aparat, tip Bristol-Coandă. Când s-a decis să devină medic, şi-a anunţat mama că vrea să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină, dar mama ei s-a opus. Sofia Aslan considera că medicina nu este o meserie potrivită pentru o femeie. Ca să-şi înduplece mama, Ana a intrat în greva foamei.

A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti între 1915 si 1922. În perioada Primului Război Mondial, a îngrijit soldaţi în spitalele militare din spatele frontului, la Iaşi. După război s-a întors în Bucureşti şi a lucrat alături de neurologul Gheorghe Marinescu, ca preparator la Clinica II din Bucureşti, unde şi-a pregătit teza de doctorat. A lucrat la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, Clinica Medicală din Timişoara şi Spitalul CFR. În anul 1949 a fost numită şef al Secţiei de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti. A început să experimenteze procaina în afecţiunile reumatice; cercetările sale au relevat importanţa procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.

A inventat în 1952, Gerovitalul H3, un produs minune menit să combată bătrâneţea. Produsul a ajuns celebru în întreaga lume. Tot în 1952 a amenajat un institut dedicat problemelor vârstei a treia. Aceasta a fost prima instituţie din lume dedicată cercetării geriatrice. În același an a primit Premiul internațional și medalia Leon Bernard, distincţie acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei. În 1980 a inventat, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, produsul geriatric Aslavital. La clinica pe care a condus-o a tratat de bătrânețe mari personalităţi ale vremii: în istoria medicinei româneşti nici un alt medic nu a fost atât de solicitat de oameni importanţi, de la regi, şefi de stat, scriitori celebri, vedete. Printre pacienţii săi s-au numărat Pablo Neruda, Salvador Dali, Miguel Angel Asturias, Charlie Chaplin, Mareşalul de Charles de Gaulle, Indira Ghandi, Regele Arabiei Saudite, Generalul Franco, Mareşalul Tito, Marlene Dietrich, Lillian Gish, Aristotel Onasis, Jaqueline Kenedy, d-na ltzack Shamir. Tratamentul acestor personalități și vânzarea medicamentelor brevetate de Ana Aslan au adus României – timp de mai mulți ani – un profit anual constant de 17 milioane de dolari.

A murit la 91 de ani, pe 20 mai 1988, răpusă de boală. Şi-a dorit să fie înmormântată creştineşte, cu preot şi să fie depusă alături de mama şi fratele ei. De la morga Spitalului Elias a fost dusă la Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântată fără preoţi. Noaptea, pe mormânt, i s-a pus o cruce pe care scria: Ana Vasilichia Aslan, 1897-1988.

Iată nouă citate celebre care-i aparțin: ”1. Nu se moare de bătrâneţe, ci, de boală; 2. Când ajungi să faci mai mult decât ceilalţi într-un domeniu oarecare, eşti întotdeauna suspectat. Ţi se cer din ce în ce mai multe probe că ai avut dreptate; 3. Numai nebunii nu se tem de nimic; 4. Sportul este un izvor de sănătate şi prospeţime, un factor de longevitate; 5. Când eram tânără, îmi dădeam salariul de internă pe o lună pentru o rochie frumoasă; 6. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu aşa sunt!; 7. Eu nu trăiesc în trecut. Eu, în general, trăiesc în prezent şi viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Aşa am fost în viaţă şi aşa sunt acum; 8. Întotdeauna m-am bucurat să împart din ce am ştiut; 9. Să fii veşnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, înseamnă să fii optimist, să te simţi bine, să ai un ideal în viaţă pentru care să lupţi şi pe care să îl cucereşti”.

Ana Aslan a fost medic, inventator, membru titular al Academiei Române. A evidenţiat importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă și a inventat vitamina H3 (Gerovital), care a început să fie produsă pe scară largă şi folosită în bolile bătrâneţii – arteroscleroza, vitiligo, sclerodermie – fiind comercializată în farmacii şi brevetată în peste 30 de state. Brandul pe care l-a construit are succes și astăzi și este folosit de mulți oameni.

Sarmiza Bilcescu-Alimănișteanu (1867 – 1935)

S-a născut la 27 aprilie 1867, la București, în familia lui Dumitru Bilcescu (din Bilcești-Muscel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea prințului Barbu Știrbei. Până la vârsta de 7 ani a studiat acasă cu dascălul Păun iar apoi a frecventat cursurile Colegiului Sfântul Sava din București.

A obținut licența în științe juridice în 1887, apoi în 1890 – când 71% dintre studentele din universitățile franceze proveneau din alte țări – a fost prima femeie din Europa care a obținut un doctorat în drept la Universitatea din Sorbona. Teza sa s-a intitulat ”De la condition légale de la mere” („Despre condiția juridică a mamei”).

În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist roman Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul), prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu.

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu la șase ani după ce a fost admisă în Barou și ca urmare s-a retras din avocatură, continuând să fie însă activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române, care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

A fost și prima femeie din Europa, care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris, precum și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. A încetat din viață la Românești-Muscel, pe 26 august 1935.

Smaranda Brăescu (1897-1948)

Născută pe 21 mai 1897, în satul Hânțești, com. Buciumeni, judeșul Covurlui, azi Galați. Numele ei real era Maranda Brăescu și venera dintr-o familie cu 8 copii: 4 fete și 4 băieți. Născută în familia răzeșului Brăescu, Maranda a venit pe lume odată cu fratele geamăn, Paul Panait. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal…

În perioada 1904-1909 urmează Școala primară din Vizurești, un sat vecin, în Hănțești nefiind școală. Din 1911 pleacă la Bîrlad, unde, până în 1913, urmează cursurile Școlii secundare de fete. Aici, la Bîrlad, pe 27 mai 1911, la vârsta de 15 ani, are primul contact cu aviația, de care se îndrăgostește iremediabil. Urmează apoi Școala Normală „Principesa Elisabeta” din București, absolvită cu mențiunea de merit.

Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din București, secția de Artă Decorativă și Ceramică. La 5iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 m. Apoi, a obținut un brevet de parașutism în Germania.

La 2 octombrie 1931, a câștigat titlul european la parașutism, în urma unui salt de la înălțimea de 6.000 m, depășind și recordul american de 5.384 m. Pe 3 octombrie 1931 regele Carol al II-lea i-a acordat Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Crucea de Aur pentru saltul cu parașuta realizat cu numai o zi înainte.

Pe 25 decembrie 1931 a plecat cu vaporul la New York pentru a participa la un eveniment aeronautic și declara: „Viața mea nu înseamnă nimic dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării mele, dar vreau să o dăruiesc frumoasă și încărcată de glorie. Nu mă voi întoarce decât biruitoare pentru că eu cred în steaua mea”.

Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez și un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel de-al doilea a stabilit în 1932 primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore și 10 minute, străbătând distanța de 1.100 km, între Roma și Tripoli. În același an 1932, pe 19 mai, a devenit campioană mondială la parașutism, în urma unui salt realizat cu o prașută de construcție românească, de la înălțimea de 7.400 m, cu durata de 25 de minute, acest record fiind depășit cu doar câțiva metri, abia peste 20 de ani. Recordul său a fost omologat de Aeroclubul din Washington. Recordul precedent, deținut de un american, fusese de 7.233 m. A fost una din puținii instructori pentru parașutiști militar, activând ca instructoare la Batalionul 1 de parașutiști de la Băneasa.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost activă ca pilot în celebra Escadrilă Albă, de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit. Semnatară, alături de alte 11 personalități (între care: generalul Aldea, prof. univ. dr. Grigore T. Popa), a unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, document înaintat Comisiei Aliate de Control, de fapt delegatului american, care l-a predat celui sovietic. A fost condamnată de comuniști la doi de închisoare, în contumacie, ea făcând parte din Mișcarea Națională de Rezistentă, împreună cu comandantul Companiei de Misiuni Speciale din cadrul Batalionului Parașutiști, căpitanul Mihai Țanțu și ofițerul parașuitist Victor-Ionel Sassu (ofițer parașutist). Ascunsă de oameni de suflet, nu a fost găsită – fiind căutată și de oficialitățile sovietice pentru a face instrucția aviatorilor sovietici… La sfârșitul anului 1947 s-a ascuns la călugărițele greco-catolice din Congregației Maicii Domnului, de la Cluj.

Situația a devenit tragică în momentul în care a descoperit că suferă de cancer mamar. În 1948 a fost internată, fiind grav bolnavă, la Spitalul clinic universitar din Cluj, unde a și încetat din viață, pe 2 februarie 1948, în vîrstă de puțin peste 50 de ani. A fost înmormântată în Cimitirul Central (Hajongard) din Cluj, parcela II B, numărul 1.550, sub numele de Maria Popescu. Potrivit cercetărilor întreprinse de prof. Neculai Staicu – confirmate mai târziu – la început nu se știa nimic de mormântul ei din Cimitirul Central din Cluj, ulteior aflându-se locul, la o poziție concesionată în anul 1970 unei alte persoane.

În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști nr. 498 Bacău, care din 1996 a fost numit Batalionul Smaranda Brăescu, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Cu numele Smaranda Brăescu au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare.

Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele Smaranda Brăescu, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei noastre campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România. În decembrie 2010 a fost lansat „Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu”, volum semnat de Ana Maria Sireteanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste, publicat la Editura Vremea…

Elena Caragiani-Stoenescu (1887 – 1929)

S-a născut pe 13 mai 1887, la Tecuci. A fost fiica doctorului Alexandru Caragiani, angajat al spitalului din Tecuci. În 1907 a pătruns pe un teritoriu masculin, dedicându-se echitației – participa la întreceri sportive cu bărbații și s-a ocupat și de antrenarea cailor pentru curse). În anul 1913 își ia licența în drept, devenind una dintre primele femei din România, licențiate în științe juridice.

Primul său zbor l-a efectuat în anul 1912, cu un avion Wright, adus special în țară pentru școlarizarea piloților, însoțită de profesorul său de echitație și de cel care a sprijinit-o permanent, cumnatul său, Andrei Popovici, viitor general de aviație.

Brevetul de pilot aviator cu numărul 1.591, din 22 ianuarie 1914, i-a fost eliberat de Federația Aeronautică Internațională, cu sediul la Paris, după ce a urmat Școala de pilotaj a Ligii Naționale Aeriene de la Băneasa, fondată de prințul Valentin Bibescu și apoi Școala civilă de aviație a lui Roger Sommer, care funcționa la Mourmelon le Grand Paris, începînd din 1913.

Deoarece autoritățile române nu i-au admis să zboare, pleacă în Franța și devine primul corespondent de război din lume care scrie „reportaje din avion”. Ulterior, face o deplasare în SUA, pentru a participa la survolarea oceanului alături de piloții americani, pe 26 februarie 1914. Revenită în țară în 1916, autoritățile române nu i-au admis – în continuare – să zboare ca pilot, dar au acceptat-o ca infirmier la Iași și, apoi, la Tecuci. Fără să mai aștepte sfârșitul războiului, se hotărăște să plece iar în Franța, pentru a-și relua cariera de reporter; se căsătorește cu avocatul Virgil Stoenescu și se stabilește la Paris. A profesat ziaristica în Franța, Mexic, S.U.A., țări din Africa sau Asia, repartizându-i-se în special evenimente aeriene. S-a îmbolnvit de tuberculoză, a revenit în țară, unde și-a aflat sfârșitul.

A fost prima femeie aviator din România, de origine aromână. A murit pe 29 martie 1929, la București, fiind înmormântată într-o criptă la Cimitirul Bellu…

Maria Cuțarida-Crătunescu (1857 – 1919)

S-a născut la 10 februarie 1857, la Călărași, în Țara Românească.

A urmat studii liceale la Școala Centrală de Fete din București și apoi, la Zurich (Elveția), unde în 1877 a început Facultatea de Medicină. Datorită avantajelor pe care le aveau absolvenții cu diplome obținute în Franța, se transferă la Universitatea din Montpellier – Facultatea de Medicină. Stagiatura și pregătirea doctoratului le-a făcut la Facultatea de Medicină din Paris.

În 1884, devine doctor în medicină, cu teza „L hydrorrhee et sa valeur semiologique dans le cancer du corps del uters“ (”Despre hidroreea şi valoarea ei semiologică în cancerul corpului uterin”). Pentru a putea obţine liberă practică în ţară, şi-a echivalat diploma din Franţa, obţinând cel mai mare calificativ: „Magna cum Laudae“.

Cât timp a studiat în străinătate, ziarele din Bucureşti i-au urmărit evoluţia: „Pressa“ a publicat articolul intitulat „O româncă în străinătate vorbeşte despre succesele sale la studii“, iar în „Românul“ a apărut articolul „O româncă, doctor în medicină“. Rezultatele excepționale pe care le-a obținut la studii au mai fost semnalate și de alte ziare și reviste românești – ”Femeia Română” și ”Telegraful”, ca și în ”Messager du Midi” și ”Le Petit Méridional” din Franța.

În 1884, prima femeie medic din România și-a deschis o clinică particulară, după ce, din cauza prejudecăților vremii, nu a fost primită să lucreze ca medic în Spitalul Brâncovenesc, pe un post de medic secundar la secţia „Boli ale femeilor“. Fără nici o explicaţie, a fost refuzată, primind în schimb un post de profesoară de igienă. A acordat consultaţii gratuite în anul următor a primit un post de de medic secundar la Spitalul Filantropia din Bucureşti. S-a pregătit foarte bine pentru un concurs în vederea obţinerii gradului de medic primar ginecolog, însă nu a reuşit să ia examenul.

În 1886 a devenit şef al Catedrei de igienă de la Azilul „Elena Doamna“, iar din anul 1891 a fost şi sef al secţiei de ginecologie de la Filantropia. În 1894, a intrat în conflict cu Eforia Spitalelor pentru că aceştia au decis să modifice profilul secţiei unde lucra, din ginecologie în chirurgie ginecologică. Atunci a ales să-şi dea demisia. A mai lucrat la Fabrica de Tutun București, între 1885-1899, unde s-a ocupat de asistența medicală a cca 2.000 de muncitoare.… În 1899, la Fabrica de Tutun pune bazele primei creșe interne de fabrică din România, care oferea astfel ajutor, mamelor muncitoare cu copii.

Militantă feministă activă, a înființat la 23 noiembrie 1897 o societate de ocrotire a copiilor orfani, care s-a numit “Materna” şi a avut sub ocrotirea sa, chiar de la început, un număr de 100 copii orfani proveniţi din familii de muncitori săraci. Tot ea a înfiinţat în 1899 şi prima creşă de copii din Bucureşti, pe care a numit-o “Leagănul”. În 1898 devine vicepreședinta societății ”Cultura și ajutorul femeii”.

A participat la congrese internaționale medicale și feministe, astfel: în 1900 la Paris – la Congresul acţiunilor feministe, a prezentat lucrarea „Munca femeii în România“, în care a alcătuit o statistică a femeilor din România care au putut să promoveze intelectual: „Numărul ce rezultă din titlurile academice acordate celor 825 de fete în decurs de 26 de ani vorbește îndeajuns în favoarea activității noastre intelectuale. Într-adevăr, din 1875, de la promovarea primei fete cu bacalaureat în România, numărul lor s-a ridicat până la 432 bacalaureate, 40 licențiate în Litere și 21 licențiate în Științe, 12 doctorese în Medicină…, o doctoreasă în Drept la Facultatea din Paris, și o licențiată în Drept, 319 profesoare de școală secundară de fete și 2 licențiate în Farmacie. Dacă la acest număr se adaugă cel al artistelor noastre și al femeilor de litere fără titlu, acesta va fi destul de elocvent pentru a arăta cât de mare este la românce elanul entuziasmului pentru munca intelectuală”.

În anul 1904 renunţă la cabinetul particular, dedicându-se în totalitate activităților sociale; în 1907, participă la Congresul de Medicină de la Bruxelles și 1910 la, congresul similar de Copenhaga, unde a prezentat acţiunile iniţiate de medicina românească împotriva mortalităţii infantile, respectiv un studiu privind creşele din România.

În timpul Primului Război Mondial a fost medic primar la Internatul Evanghelic, care a devenit Spitalul Militar temporar nr. 134. După război s-a retras din activitatea medico-socială din cauza problemelor de sănătate. A murit la 16 noiembrie 1919, la București.,

Cecilia Cuțescu-Storck (1879 – 1969)

S-a născut în satul Rîul Vadului, comuna Câineni, Vâlcea, pe 14 martie 1879. Așezarea unde a văzut lumina zilei se află situată de pe malul Oltului, nu departe de trifurcarea drumurilor județele Argeș, Vîlcea și Sibiu, ca fiică a unui umil slujbaș poștal, tatăl său fiind diriginte al agenției poștale locale. Este adoptată de bunicii materni, de la care ia numele de familie Cuțescu. Rămâne însă foarte apropiată de părinți, Natalia și Ion Brăneanu, și de surorile sale, Fulvia – care moare în adolescență – și Ortansa – care devine o importantă activistă pentru drepturile femeilor în România.

Împreună cu bunicii, Cecilia Cuțescu se mută la București pentru a frecventa prestigioasa Școală Centrală de Fete; pasionată de artă de la o vârstă fragedă, se ascunde în timpul orelor de școală pentru a picta… La terminarea școlii de fete, familia Cuțescu cere sfatul pictorului polonez Tadeusz Ajdukiewicz, o personalitate cu renume la vremea aceea, care confirmă talentul Ceciliei. În 1897, este trimisă la Munchen, unde studiază la Damenakademie, cu profesorii Fehr și Schmidt, iar în 1899 se mută la Paris unde frecventează Académie Julien sub tutela lui Jean Paul Laurens și Benjamin Constant. În acest timp, expune constant tablouri, realizate de ea, în Franța și în România: la Paris lucrările îi sunt acceptate la Salonul de Toamnă, iar în 1906 are prima expoziție personală la Galerie Hesséle pe Rue Lafitte. La București, este co-optată in gruparea Tinerimea artistică, iar lucrările ei au fost expuse alături de cele ale lui Constantin Brîncuși.

În timpul șederii la Paris, în 1903, se căsătorește cu violonistul Romulus Kunzer, cu care are un fiu, Romeo, devenit și el pictor important, sub numele de Romeo Storck. Căsătoria însa nu durează mult… În 1906 artista revine în țară definitiv și se stabilește la București, iar trei ani mai târziu se căsătorește cu sculptorul Frederic (Fritz) Storck. Împreună au două fiice: Gabriela Storck, devenită arhitect, și Cecilia (Lita) Botez, ceramistă.

După întoarcerea în țară, devine tot mai interesată de artele decorative și pictura murală monumentală. În 1916, devine profesoară la Catedra de arte decorative a Academiei de Arte Frumoase din București, fiind prima femeie care a predat la o universitate de artă de stat din Europa. Împreună cu Nina Arbore și Olga Greceanu fondează prima organizație artistică feminină din România, Asociația Femeilor Pictore și Sculptore, având-o ca președintă de onoare pe Regina Maria.

Decorațiunile murale din propria casă au dovedit talentul Ceciliei Cuțescu-Storck și i-au asigurat mai multe comenzi importante: prima a fost pictura „Agricultura, Industria și Comerțul” (1916), aflată în holul de onoare al Băncii Marmorosch-Blank, clădire situată pe strada Doamnei și proiectată de arhitectul Petre Antonescu. A urmat „Istoria Negoțului Românesc” (1933), în Aula Magna a Academiei de Studii Economice, cu o suprafață de peste 100 mp. Aceasta conține peste o sută de personaje în mărime naturală, dispuse în șase registre care se succed, ilustrând comerțul românesc de-a lungul timpului.

În aceeași perioadă, artista primește o altă comandă prestigioasă, anume plafonul din Sala Tronului a Palatului Regal, astăzi Muzeul Național de Artă al României. Compoziția alegorică în format tondo se intitulează „Apologia artelor românești”. În 1937 este invitată să participe la decorarea Pavilionului Românesc la Expoziția Internațională de la Paris, cu compoziția „Petru Cercel și curtea sa”.

În afară de compoziții murale, a creat compoziții de factură simbolistă și peisaje pe pânză, în ulei și în pastel. Un exemplu important este tripticul „Țigăncile”, intitulat si „Bucuria vieții”. Pictat în 1911, însă din păcate distrus în timpul războiului, tripticul măsura aproape 3×7 metri și înfățișa personaje feminine înconjurate de o natură luxuriantă. Alte compoziții care-I aparțin sunt „Adam si Eva” (1912), „Maternitate” (1913) sau „Înțelept indian” (1932). Continuă să expună în țară – la Tinerimea artistică, în saloanele oficiale și la expoziții de stat și peste hotare, iar în anii 1924 și 1928 reprezintă România la Bienala de la Veneția. În 1937, este aleasă președintă a Sindicatului de Arte Frumoase.

În 1943 publică o carte autobiografică intitulată ”Fresca unei vieți, iar în 1966, volumul este întregit și revizuit sub titlul ”O viață dăruită artei”. A încetat din viață pe 29 octombrie 1969. A fost o artistă vizuală și o pictoriță cu o puternică influență în viața cultural și artisitică din perioada interbelică…

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920 – 2008)

S-a născut pe 25 aprilie 1920, la Fălticeni. Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni, iar mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică… Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945, având șansa să lucreze alături de personalități precum Francisc Rament, prof. George Emil Palade, prof. Alfred Rusescu, prof. N. Ionescu-Sisești și mulți alții. În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat la Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, care-i devine și soț și care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.

Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care încercau să le salveze viața. În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare și a fost recunoscută ca premieră mondială la Congresul Mondial al Femeilor Neurochirurg din 2005: „Această operație – va mărturisi Sofia Ionescu – mi-a decis viața pentru următorii 47 de ani, cât am rămas în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.

În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II. În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni.

A avut pacienți celebri: soțul Mariei Tănase, soția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, una dintre soțiile șeicului Zaed-Bin sultan al Nohaian din Abu-Dhabi, artiști, prinți, poeți, dar și mai mulți reprezentanți ai elitei comuniste. Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în ”Acta Chirurgica Belgica”, ”Journal de Chirurgie”, ”Neurologia”, ”Psihiatria”, ”Neurochirurgia”, ”Revue Roumaine d’ Endocrinologie”.Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120.

A fost profesor universitar, membru al Societăţii Române de Istoria Medicinei, Membru Emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale, medic erou al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care i-a trecut numele într-un album alături de alţi 65 de renumiţi medici. A primit „Semnul de Distincţie” al Crucii Roşii, insigna „Evidenţiată în Munca Medico-Sanitară”, medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei”, medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii”, Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepţie, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare a Confederaţiei Naţionale a Femeilor din România, precum și cea mai înaltă distincție a României – Steaua României, în grad de cavaler. Iată ce spunea ea către finalul vieții: „Îmi pare rău ca nu mi-am găsit timp să-mi scriu memoriile. Aş fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aş fi putut să descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc în situaţii imprevizibile şi nenumărate întâmplări cu rezultate fericite. Pentru că munca mea din aceşti 47 de ani ar fi încăput foarte bine în două vieţi… Aş fi avut ce să le spun!”.

A încetat din viață pe 21 martie 2008 la București și a fost înhumată la Cimitirul Bellu. Pentru întreaga sa activitate profesională și științifică a fost numită „doamna neurochirurgiei românești”…

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 – 1973)

S-a născut la 10 noiembrie 1887, la Galați. Tatăl ei, Atanase Leonida, a fost ofițer de carieră, în timp ce mama ei, Matilda Gill, era fiica unui inginer născut în Franța. A fost una dintre cei 11 copii ai familiei ei binecuvântate, iar printre frații ei s-au numărat Dimitrie Leonida, de asemenea inginer și Gheorghe Leonida, sculptor.

Din cauza prejudecăților vremii sale din România, împotriva femeilor în științe, a fost respinsă La admiterea la Școala de Poduri și Drumuri din București. În 1909 a fost acceptată la Technische Hochschule din Charlottenburg (acum Technische Universitat Berlin), pe care a absolvit-o în 1912, cu diplomă în inginerie.

Revine în România, unde a lucrat ca asistent la Institutul Geologic al României. În timpul Primului Război Mondial, s-a alăturat Crucii Roșii și a condus un spital de campanie la Mărășești. În 1917, spitalul său a primit răniții din bătălia de la Mărășești dintre armatele germană și românească; a fost o victorie a României, obținută pe parcursul a 28 de zile, în care au fost răniți peste 12.000 de români și peste 10.000 de germani. În această perioadă, l-a întâlnit și s-a căsătorit cu chimistul Constantin Zamfirescu, fratele politicianului și scriitorului Duiliu Zamfirescu.

După război, s-a întors să lucreze la Institutul Geologic, unde a condus mai multe laboratoare și a participat la diverse studii de teren, inclusiv unele care au identificat noi resurse de cărbune, șisturi bituminoase, gaze naturale, crom, bauxită și cupru. A fost, de asemenea, professor de fizică și chimie.

A fost o lideră respectată în serviciile medicale din timpul Primului Război Mondial, când deși nu era medic, și-a folosit abilitățile de organizare și determinare pentru a sprijini medicii și asistentele aflate sub responsabilitatea sa. Responsabilitățile sale de conducere la Mărășești includeau gestionarea unui personal format din medici militari, chirurgi, asistente medicale și infirmieri, mulți dintre aceștia voluntari ca și ea. A organizat ture pentru operații și ture de asistență medicală pentru a asigura îngrijirea continuă. Din punct de vedere logistic, și-a coordonat activitatea atât cu corpul medical al Armatei, cât și cu cea a Crucii Roșii pentru a solicita provizii necesare sau evacuări pentru cazurile grave; una dintre contribuțiile sale notabile la îngrijire a fost menținerea disciplinei și moralului în spital sub bombardamente. Frontul de la Mărășești era suficient de aproape încât tunetul artileriei se auzea frecvent: au existat ocazii când spitalul de campanie însuși a fost în pericol – fie din cauza focului rătăcit al artileriei, fie a bombardamentului aerian. Un observator francez a remarcat într-un raport oficial că ea a arătat „calități bune de abnegare și neglijență față de pericol” în cele mai periculoase momente. Această laudă făcea referire la comportamentul ei în mijlocul unei epidemii de tifos, ilustrând modul în care și-a asumat personal sarcini riscante. Într-un caz, a îngrijit un ofițer francez care contractase tifos în Spitalul din Vaslui, o altă locație de pe frontul de război, oferindu-i îngrijire directă în ciuda pericolului de a se îmbolnăvi ea însăși de tifos. Acest nivel de curaj practic era neobișnuit pentru cineva într-o poziție managerială și i-a adus un mare respect.

S-a pensionat în 1963, la vârsta de 75 de ani, iar după pensionare, a fost implicată în activism social… A încetat din viață la 25 noiembrie 1973. A fost prima femeie membră a Asociației Generale a Inginerilor Români, o stradă din sectorul 1 al Capitalei îi poartă numele și un premiu pentru femeile care lucrează în știință și tehnologie a fost creat și poartă numele ei.

Ștefania Mărăcineanu (1882 – 1944)

S-a născut pe 18 iunie 1883, la București, fiică a lui Sebastian Mărăcineanu și Sevastia, ambii având atunci 20 de ani. A absolvit liceul la Central School for Girls din orașul natal, iar în 1907, s-a înscris la Universitatea din Buruești, unde a obținut diploma în științe fizice și chimice în 1910. Teza sa de licență, intitulată ”Interferența luminii și aplicarea ei la măsurarea lungimii de undă”, i-a adus un premiu de 300 de lei. După absolvire, a predat la licee din București, Câmpulung, Iași și Ploiești, În 1915, a obținut un post de profesor la Școala Centrală pentru Fete din București, poziție pe care a deținut-o până în 1940.

În 1919 a urmat un curs despre radioactivitate la Universitatea Sorbona, predat de Marie Curie, apoi, în 1922, pleacă la Paris cu o bursă din partea Ministerului de Ştiinţe de la București. Ulterior, a continuat cercetările de spre readioactivitate cu Marie Curie la Institutul Radiului, până în 1926. Aici a obținut și titlul de doctor: teza ei, publicată în 1924, a fost prezentată inițial la sesiunea Academiei Franceze din 23 iunie 1923 La Institutul Radiului, ea a studiat timpul de înjumătățire al poloniului și a conceput metode de măsurare a dezintegării alfa. Contribuţiile ei ştiinţifice i-au adus aprecierea şi respectul lui Marie Curie: „Stimez în mod deosebit munca pe care Ştefania Mărăcineanu a depus-o în laborator. În mod particular ea a dobândit o perfectă cunoaştere a măsurării electrometice precise”.

Dar, cea mai uluitoare descoperire pe care a făcut-o la Paris a fost radioactivitatea artificială, mai precis fenomenul fizic prin care nucleul unui atom instabil sau radioizotop poate fi transformat artificial pentru a degaja energie sub formă de radiaţii. În studiile sale, s-a bazat pe poloniu şi radiu, cele două elemente descoperite de Marie Curie, care a definit pentru prima dată noţiunea de radioactivitate. Ștefania a fost însă prima care a descoperit producerea artificială a radioactivităţii: ”Mărăcineanu a descoperit faptul că înjumătăţirea poloniului părea să depindă de tipul metalului pe care elementul chimic radioactiv era depozitat: razele-alfa ale poloniului au transformat parţial anumiţi atomi de metal în izotopi radioactivi”, se arată în lucrarea ”A devotion to their science: Pioneer women of radioactivity”, scrisă de Marlene Rayner Canham şi Geoffrey Rayner Canham. Era una din primele mențiuni ale radioactivităţii artificiale… A prezentat această descoperire şi în teza ei de doctorat, susținută în faţa unei comisii din care făcea parte şi Marie Curie în 1924.

După obţinerea doctoratului a rămas în Franţa până la 1930, pentru a continua cercetările alături de alţi savanţi europeni. A continuat să studieze radioactivitatea și a descoperit că radiaţiile solare aveau efect asupra radioactivităţii substanţelor. A fost sprijinită să formuleze această teorie de mai mulţi savanţi, printre care şi H. Deslandres; teoriile ei privind radiaţiile solare, care amplifică sau schimbă radioactivitatea diferitelor substanţe au provocat un şoc în lumea ştiinţifică, fiind o idee pe cât de acceptată, pe atât de contestată.

În 1930 se întoarce acasă, în România, fiindcă i se făsue dor de ţinuturile natale şi, în ciuda diferitelor oferte din străinătate, a preferat să vină acasă și să întemeieze primul laborator de radioactivitate din România, la Universitatea din Bucureşti, alături de profesorul Dimitrie Bungeţianu.

În 1934, românca avea să şocheze lumea științifică din nou, inventând ploaia artificială: cu ajutorul unor principii fizice şi chimice, a produs ploaie pe suprafeţe reduse, fiind ajutată în cadrul experimentelor de savanţii români Dimitrie Bungenţianu şi Nicolae Vasilescu-Karpen. Experimentele au fost realizate cu sprijinul guvernului francez, unde Ştefania avea trecere, în Algeria, mai precis în deşertul Sahara. Deşi a uimit, a contrariat şi a obţinut respectul lumii ştiinţifice pentru contribuţiile sale, de recunoaşterea oficială a muncii savantei românce s-au bucurat cu totul alte persoane: cea mai grea lovitură avea să o primească în 1935, atunci când soţii Joliot-Curie aveau să primească Premiul Nobel pentru inventarea radioactivităţii artificiale, fenomen dovedit cu 10 ani înainte chiar de ea. Practic, Irene Joliot Curie a folosit întreaga muncă a româncei privind radioactivitatea artificială pentru a obţine acest premiu, fără ca măcar să-i menţioneze numele: ”Mărăcineanu îi scria Lisei Meitner în 1936 exprimându-şi dezamăgirea că Irene Joliot Curie, fără ştirea ei, a folosit mare parte din munca sa în special cea legată de radioactivitatea artificială, în lucrarea sa”, se arată în ”A devotion to their science: Pioneer women of radioactivity”. Însăşi Irene Joliot Curie recunoaşte, culmea, că descoperirea pentru care ea urma să primească Nobelul era deja cunoscută de fapt de 10 ani: „Ne amintim că savanta româncă a anunţat în 1924, descoperirea radioactivităţii artificiale”, preciza Irene pentru ziarul austriac ”Neues Wiener Journal apărut” pe 5 iunie 1934. De altfel, Ștefania nici nu insistase să primească ea Nobelul, ci doar să-i fie recunoscută munca printr-o citare sau o referinţă în lucrarea fiicei lui Marie Curie.

A fost retrasă din activitățile sale la vârsta de 60 de ani, în 1942, pentru că nu se sinâea bine… A murit în 1944 de cancer, din cauza expunerii la radiații nocive… Savanta a murit pe 15 martie 1944 și unor surse, este înmormântată la Cimitirul Bellu din București, deși alte surse nu sunt de acord în această privință. .

Elena Văcărescu (1864-1947)

Ultima descendentă a poeţilor Văcăreşti s-a născut pe 21 septembrie 1864, la Bucureşti. A avut parte de o educaţie şi o creştere alese, cu guvernantă britanică, cu profesori particulari şi cu toate premisele pentru a deveni un om de cultură. Titu Maiorescu şi Vasile Alecsandri s-au numărat printre cei care au recunoscut talentul timpuriu al tinerei, îndemnându-i părinţii să o trimită la studii în străinătate.

A studiat la Paris filosofie, estetică, artă poetică şi istorie. În capitala Franţei şi-a publicat, în 1886, primul volum de poezii – ”Chants d’Aurore”. La doar 22 de ani, tânăra Elena Văcărescu a fost premiată de Academia Franceză. În 1888 a revenit în ţară, intrând în suita domnişoarelor de onoare ale Reginei Elisabeta a României. Având aceleaşi preocupări literare, Elena a devenit favorita primei doamne a ţării, regina poetă Carmen Sylva. Se spune că regina ar fi regăsit în Elena Văcărescu fiica pe care şi-o dorise. Prezenţă constantă în viaţa familiei regale, Elena l-a cunoscut pe principele Ferdinand, cel care fusese adus la curtea regală şi pregătit pentru a urca pe tron.

Între cei doi s-a înfiripat iniţial o frumoasă prietenie. Elena Văcărescu a fost cea care l-a iniţiat pe principe în literatura românească şi i-a insuflat dragostea pentru poezie. Prietenia s-a transformat în idilă, chiar sub ochii reginei Elisabeta, despre care se spune că ar fi încurajat relaţia celor doi. Nu doar Elisabeta vedea în cuplul Elena-Ferdinand o idilă frumoasă. Desele apariţii ale celor doi la evenimentele publice au stârnit comentarii şi în rândul contemporanilor.

Când Carol a aflat despre relaţia dintre principele moştenitor al Coroanei şi domnişoara de onoare, se spune că nu s-ar fi împotrivit relaţiei. În faţa Consiliului de Miniştri care a respins de la bun început o posibilă căsătorie între cei doi, regele s-a opus, într-un final, şi el. Miniştrii din Consiliu au invocat Constituţia ca pavăză împotriva căsătoriei celor doi îndrăgostiţi. Potrivit Constituţiei, căsătoria regală trebuia să aibă loc cu reprezentanta unei curţi regale din străinătate, din raţiuni politice. ”La stăruinţele reginei, Lascăr Catargiu a răspuns: «Majestate, aiasta nu se poate!». Faţă de stăruinţele reginei care punea înainte ca argument înflăcăratul amor al principelui şi teama ca prinţul să nu aleagă o soluţie disperată, Lascăr Catargiu a răspuns: «Eu, Maiestate, nu spun că prinţul nu poate lua în căsătorie pe d-şoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista trebuie să rămâie simplu particuler»”, notează C. Baclabaşa în ”Bucureştii de altă dată”.

Despre zilele în care miniştrii le-au decis soarta, Elena Văcărescu avea să scrie în memorii:„Întoarcerea noastra din plimbarea idilică de la Cîmpulung nu a fost lipsită de amărăciune. La Bucureşti încă de la primele audienţe pe care le acorda, Regele află că taina logodnei noastre fusese dezvăluită. Dojana lui nu a fost blîndă. Am plecat capul, dîndu-mi seama că iubirea noastră fusese dată în vileag… Regele ne surghiuni pe Regină, pe prinţ şi pe mine în fundul micului apartament atât de primitor altădată, devenit acum “camera de tortură… De-a lungul acelor după amiezi chinuitoare auzeam venind din curte zgomotul trăsurilor acestor rău prevestitori: soseau câte unul sau mai mulţi deodată, cu pasul solemn, întunecat la faţă, pe chipul lor neputându-se citi nimic. Veneau unul după altul să-și îndeplineasca rolul de călău…”. Pus în final să aleagă, între tronul României sau Elena Văcărescu, Ferdinand a ales să fie rege.

Înainte ca ”Scandalul Văcărescu” să se încheie, Elena îi scria principelui: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump,/ Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile şi umilinţele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reuşit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleşită de ruşine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ţi-am sucit minţile şi că tu ţi-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i aşa? Că nu a fost aşa, că ţin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în faţa căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecinţelor de care eu sunt cea copleşită acum. Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l dispreţuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină? Mi-e aşa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

Elena Văcărescu a fost trimisă în exil, la Paris, unde a rămas până la finalul vieţii. Nu s-a căsătorit niciodată şi memoriile ei nu amintesc altă poveste de dragoste. Şi-a dedicat viaţa literaturii şi a fost un ambasador al poporului român. A publicat în limba franceză şase volume de versuri, a fost o prezenţă activă şi apreciată în lumea culturală a Parisului. A scris proză, piese de teatru, poezii şi a făcut traduceri. A militat pentru Independenţa României şi pentru realizarea Marii Uniri din 1918.

În 1919 a fost numită de către regele României secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Elena Văcărescu a tradus şi a publicat în revistele din Franţa poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga. „Avem, acolo, în capitala Franţei, o româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care […] îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc […]. O asemenea personalitate onorează două literaturi”, scria atunci Camil Petrescu despre Elena Văcărescu..

În 1925 a fost prima femeie primită în rândurile Academiei Române. Franţa a recompensat-o în 1927, cu Legiunea de Onoare. Elena Văcărescu a deschis la Paris, în propriul ei apartament, un salon literar fondat împreună cu Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti şi Octavian Goga. Salonul său literar era frecventat de personalităţi precum Victor Hugo sau Marcel Proust, care i-au apreciat scrierile. După Al Doilea Război Mondial a fost numită consilier cultural pe lângă Ambasada României.

Elena Văcărescu şi Ferdinand s-au revăzut o singură dată, în 1927 când Ferdinand era deja rege căsătorit cu Regina Maria. Aflat într-o vizită în Franţa, împreună cu soţia sa, regina Maria, Ferdinand a dorit să o vadă pe Elena Văcărescu, cea care i-ar fi putut fi regină. Întâlnirea a avut loc la hotelul Ritz din Paris. La discuţie a asistat şi regina Maria, care a preferat într-un final să se retragă pentru a îi lăsa singuri pe foştii îndrăgostiţi. Un an mai târziu, în 1927, Ferdinand s-a stins din viaţă.

Elena Văcărescu i-a supravieţit regelui până în 1947. A murit la vârsta de 83 de ani, pe 17 februarie 1947, la Paris lăsând prin testament Academiei Române o mare parte din averea Văcăreştilor. În testament şi-a trecut şi gândurile de dragoste pentru patrie: „Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată intereselor neamului nostru, căutând să strâng raporturile dintre Franţa şi România. Franţa, care a fost pentru mine a doua patrie şi unde din fericire numele meu este şi va rămâne simbolul celor două popoare pe care le slăvesc”.

Bibliografie selectivă

Ciupală, Alin, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, București, Editura Meridiane, 2003
Firoiu, V. Amazoanele Cerului, București, Editura Albatros, 1980
Ilie, Cornel-Constantin, Între Bellu și Montparnasse. Români celebri în fața morții. Dicționar. Imagini. Testamente, București, Editura Historia, 2008, p. 24
Marcu, George și Ilinca, Rodica, Dicționarul personalităților feminine din România, București, Editura Meronia, 2009
Rosetti, Adina; Andone, Cristina; Iordan, Iulia; Grunberg, Laura; Pătrașcu, Victoria, Nesupusele: 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă,București, Editura Univers, 2018
Sireteanu, Ana Maria Sireteanu și Tudor (strănepoți ai renumitei parașutiste), Jurnalul celebrei Smaranda Brăescu, București, Editura Vremea, 2010
Staicu-Buciumeni, Neculai I., Anii de glorie ai Smarandei Brăescu, București, Editura Vasile Cârlova, 1998
Turturică, Sorin,Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile securității, București, Editura Militară, 2013
Țarălungă, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalități, București, Editura Litera Internațional, 2011
Zamfirache, Cosmin, Românca genială căreia francezii Curie i-au furat Premiul Nobel: savanta a renunţat la Franţa, s-a întors în România şi a inventat ploaia artificială, în Adevărul 18 octombrie 2015