Avram Iancu - erou martir al neamului românesc - Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române

David Aurel

Motto :

„Dar cât un stâlp e în picioare

Nu cade templul dărâmat.

Şi nici un neam viteaz nu moare

Cât el mai are-n fiu bărbat”.

Vasile Alecsandri

Povestea vieţii lui Avram Iancu este un crâmpei din istoria vetrei însângerate a neamului românesc. Numele și persoana lui au devenit legendă încă din timpul vieţii, iar odată cu scurgerea implacabilă a timpului s-au transformat într-un mit păstrat cu sfinţenie de români în altarul sufletului.[1]

Soarta lui a redefinit starea unui neam apăsat vreme de multe secole de hoarde care au pătruns în vatră sa și au cerut, prin forță sau viclenie, pământ și apă. El s-a jertfit pentru dreptatea neamului și a crezut în dreptate până în ultima clipă a vieții.[2]

Viaţa lui, pe care istoria a înscris-o cu dreptate în galeria „martirilor sorții neamului”, a fost tumultoasă, cu lumini și umbre, dar înnobilată de un cuget curat, de neam năpăstuit și dornic de libertate. De la generaţie la generaţie, neamul românesc i-a purtat numele devenit simbol, ca pe luceafărul mântuirii neamului.[3]

Destin neliniștit, privegheat de lumina cărții

Avram Iancu s-a născut în anul 1824, „la vremea cireșelor”,[4] în creerul Munților Apuseniîntr-o familie numeroasă de țărani moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox în satul Vidra de Sus, rudă cu Horia (probabil fratele acestuia!), participant la răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan. Tatăl său, Alisandru, a ajuns „pădurar”, apoi jude domenial, iar mama lui a fost Maria Gligor. „Familia Iancu” a avut doi copii: Ioan – care a devenit preot ortodox și Avram – care a devenit avocat.

Avram Iancu a avut o copilărie neliniștită, vegheată însă de o minte ageră, care a sorbit cu nesaţ dureroasele povestiri spuse cu nostalgie de bătrânii satului. În lungile nopți de iarnă a ascultat poveşti cu împăraţi, regi şi războaie, iar la lumina zilei a văzut mizeria şi nedreptatea pe care nobilimea ungară le făceau în mod samavolnic neamului său.[5] El a urmat școala primară în satul natal, Vidra de Sus, în crângul (cătunul) Târsa, unde l-a avut învățător pe Mihai Gomboș. Apoi a fost mutat de părinți la Poiana Vadului și Câmpeni, unde l-a avut dascăl pe Moise Ioanette.

La vârsta 13 ani a absolvit școala primară, pe primul loc,[6] susținând primul examen semnificativ pentru vârsta şi firea lui. Se povesteşte că ar fi fost răsplătit de cei ce erau de faţă, cu câţiva galbeni pentru învăţătura aleasă. Însă, copilul de moț i-ar fi dăruit învăţătorului căruia, potrivit judecăţii sale, i se cuveneau.

La Câmpeni a priceput că lumea în care trăia era strâmb clădită, iar neamul său, adică românii, erau crunt exploatați de nobilimea ungară, aduși în stare de sclavie și vlăguiți de resurse. Această lume nedreaptă îi apăsa și pe românii din „țara Moților”, deposedați de orice drept politic și social. În orice moț obidit de stăpânire, el îl vedea aievea pe tatăl său, care-l însoțea ca o umbră misterioasă, și îl îndemna să lupte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i învingă „pe aceia care ne iau de la gură pita şi cântecul”.

Începând cu anul 1837 a urmat gimnaziul crăiesc la Zlatna, o școală ungurească, întrucât în acel moment în zonă nu existau școli românești. Dascălii – de regulă catolici -, au încercat, cu mijloace viclene, să-i schimbe religia şi naţionalitatea. El s-a împotrivit cu hotărâre, răspunzându-le răspicat: „rămân Avram fiul lui Iancu, din Vidra, de confesiune ortodoxă”. Acest spirit de răzvrătire a atras respectul și stima colegilor, iar temeinicia cunoştinţelor sale de geografie, istorie şi latină a atras și mai mult admiraţia lor.

Ideile sale au prins chiag, iar calificativele „Eminens” şi „Prima“ au umplut de sus până jos fişele şcolare. A absolvit gimnaziul în anul 1841, apoi s-a înscris la Liceul Piariștilor din Cluj, în clasele superioare, iar începând cu anul 1844 a fost student la Facultatea de Drept din Cluj, studiind cu sârg ştiinţele juridice. În acel mediu universitar el a înțeles de unde vine sursa răului, începând să cugete profund la găsirea energiilor cu care să-și izbăvească neamul de asupritori. El și-a căutat hrana sufletească printre amintirile vieţii curate, dar împilate, a ţăranilor români din munţi Apuseni.

Pentru a da un sens bine definit luptei de emancipare națională, Avram Iancu a creat societatea patriotică „Aurora”, al cărei miez erau dascălii, preoții și studenții, iar trunchiul, cu ramurile sale bogate, erau țăranii români, aflați sub asuprire feudală de multe veacuri. Din acel moment, viaţa lui a fost o luptă pentru dreptate și identitate națională.[7] A studiat temeinic și cu sârg legile impuse românilor de nobilimea ungară, sesizând prăpastia dintre acestea și realitățile politice și sociale din munţii Apuseni. Ori de câte ori se afla în fața unei nedreptăți, gândul său zbura spre munţii Apuseni, iar în minte îi apărea imaginea misterioasă a tatălui său, căruia-i spunea că nu-i bună rânduiala, că „trebuie schimbată”, iar tatăl său îi dădea următorul sfat: „Schimbaţi-o, numai să puteţi!”.

La capătul celor cinci ani de studii universitare, el a reușit să obțină o diplomă superioară. Astfel, înarmat cu „cele mai excelente atestate”, el s-a socotit îndreptăţit să aspire la un loc de avocat practicant. Însă, dorința sa a întâmpinat refuzul intuit, fiind respins, întrucât se trăgea dintr-o familie de iobagi, nu ştia să se încovoaie, nici să se linguşească. Pe statura lui înaltă şi pe faţa lui bărbătească, se oglindea timbrul conştiinţei de neam asuprit. Atunci când era îmbrăcat în portul moților, căpăta expresia unui sfânt coborât dintr-o icoană.[8]
La Facultatea de Drept din Cluj, Avram Iancu a învăţat temeinic legile ungureşti, din care a făcut o armă eficace în lupta pentru câștigarea drepturilor neamului său. Tinerii români îl ascultau cu uimire, văzându-l luminat la minte, cumpătat, cu o înfățișare sobră și o fire aprigă, hotărât să intre în lupta cu asupritorii neamului său. El nu ezita să le-aducă aminte că-i „nepot al lui Horia”, martirul care a fost jertfit prin tragere pe roată, pentru că i-a ridicat și condus pe moți la lupta pentru înlăturarea unei stăpâniri seculare, dar nedreptate și violente.
La îndemnul tatălui său, a încercat să intre în administraţie, la Sibiu, dar și acolo a întâmpinat aceeași atitudine. Indignat pe atitudinea sfidătoare a privilegiaţilor din Cluj şi Sibiu, el a plecat la Târgul Mureş, unde s-a înscris cancelist la „Tabla regească” – tribunalul suprem al Transilvaniei. În acel moment, în Târgu Mureș se aflau peste 30 de tineri români, practicanţi pe lângă acest for judecătoresc al Transilvaniei.

Foștii săi colegi au afirmat că era „un tânăr cu făptura înaltă şi subţire“, remarcându-se prin cultură și calități „între toţi canceliştii români”. Însă, era mereu frământat de gândul eliberării neamului său de sub asuprirea nobilimii ungare.

Intrarea în vâltoarea luptei pentru dezrobirea neamului

În anul 1847 Avram Iancu a văzut pentru prima oară modul în care marea nobilime ungară făcea legi pe seama românilor, fără ca aceștia să fie întrebați. El a plecat la Cluj, unde își ținea ședințele dieta Transilvaniei. Acolo a asistat, „în galerie”, la bătălia dintre liberalii şi conservatorii unguri, privind soarta țăranilor români. Deși liberalii au cerut emanciparea completă a ţăranilor prin ştergerea grabnică a iobăgiei, Dieta a votat cu majoritate urbariul. Lui Avram Iancu i s-a făcut rău, fiind dus de-acolo cu sila de către un prieten al său, Ioan Sterca Şuluţiu,[9] viitorul inventator al legendarelor tunuri de lemn!

Pe drum spre casă, i-a spus acestuia:

– „Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine. Oricât de bun român ai fi tu, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi părinţii mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a zis că nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete. Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe tiran, ci cu lancea ca Horea!”.[10]

Avram Iancu a înțeles că principala cauză a stării precare, de sărăcie, a românilor din Transilvania era arogarea, de către clasele privilegiate, a dreptului de a-i menține pe români în stare de iobăgie și de a le interzice drepturile poltice și sociale.

În primăvara anului 1848, ursita vremurilor dătătoare de speranță a adus în Transilvania vestea izbucnirii revoluției ungare.

Aceasta s-a răspântit cu iuțeala fulgerului și printre canceliștii de la Târgu Mureș, în rândul cărora se afla și tânărul avocat Avram Iancu. Cu vădită satisfacție au primit tinerii români primele informații despre revoluția din Viena, care au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin ziarele din Pesta. În acel context, tinerii români au ridicat capul, fiind încrezători că a sosit ceasul astral al neamului românesc pentru începerea luptei de emancipare națională.[11]

În ziua de 22 martie 1848 a avut loc evenimentul care a declanșat scânteia revoluției în Transilvania: canceliștii din Târgu Mureș (în număr de 200, de diferite naționalități) au adresat împăratului austriac un memoriu cu doleanțele lor, pe care l-au semnat și la 24 martie 1848 l-au prezentat primarului orașului Târgu Mureș, pentru a-l înainta Cancelariei aulice de la Viena. Dar, tinerii unguri şi secui care studiau şi practicau dreptul pe lângă „Tabla regească” și-au arogat dreptul de a vorbi în numele naționalităților din Transilvania, denumind faptele acestora drept „revoluție ungară”.

De aceea, în 24 martie 1848 s-au întrunit pentru a formula o petiţie către împăratul austriac, în care au nesocotit nevoile națiunii române din Transilvania. Pentru a-i deruta pe tinerii români i-au invitat la întrunire şi i-au pus să iscălească petiţia. Aceștia au subscris-o ca români, în speranţa că se va şterge iobăgia fără nicio despăgubire, se vor respecta naţionalităţile din Ungaria şi Transilvania şi se va realiza o deplină egalitate politică şi civilă. Dar, autoritățile ungare au luat măsuri urgente pentru a împiedica trecerea în petiție a doleanțelor tinerilor români. În fața acestei atitudini, tinerii români au hotărât: nicio uniune cu ungurii până nu vor trata cu românii ca naţiune liberă.

În acest context, cărturarii români au dat semnalul începerii luptei pentru drepturile politice ale neamului. În seara aceleiași zile, 24 martie 1848, preotul greco-catolic Simion Bărnuțiu, aflat la Sibiu, a redactat proclamația-manifest, intitulată „Provocaţiune” (care a fost copiată în mai multe exemplare şi trimisă în principalele localităţi din Transilvania. În același timp, la Blaj, profesorul Aron Pumnul a definitivat textul proclamaţiei pentru Adunarea preconizată a se desfășura la Blaj, în Duminica Tomii, respectiv 30 aprilie 1848, sub titlul: Proclamaţie Circulariu pentru convocarea Adunării pe Duminica Tomii, Blaj (12 aprilie st. n. 1848);

În noaptea respectivă a avut loc altă adunare, la Târgu Mureș, la care a fost prezent și Avram Iancu. El a asistat aparent pasiv, intervenind doar când a auzit jignirile aduse națiunii române de unii vorbitori. El a respins „în numele neamului românesc” mărinimia tinerilor nobili unguri, convins că „dreptul istoric are să se spulbere în faţa dreptului omului”. În încheierea scurtei sale cuvântări, el a rostit răspicat: ,,desfiinţarea robotelor fără despăgubire sau moartea”, după care ar fi părăsit furtunos sala de întrunire.

În 25 martie 1848, tineretul ungar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, la care au fost invitați și canceliștii români. Scopul acesteia era susținerea „uniunii cu patria soră”, adică alipirea Transilvaniei la Ungaria, urmată de eliberarea țărănimii din jugul șerbiei. Inițial tinerii români, între care s-a aflat și Avram Iancu, au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, dar au precizat, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:[12] „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgiesă se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.” La rândul său, Samuil Poruțiu, dorind să vorbească la întrunirea canceliștilor, a cerut „să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește…Pentru ce să fie chiar și Dumnezeuungur?. Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”. Însă, a fost întrerupt de canceliștii unguri, care au strigat „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”. Mai mult, pe românii care își apărau opiniile îi considerau dușmani ai patriei. [13]
În ziua de 26 martie1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc altă întrunire a tinerilor canceliști români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârlecare sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Acolo și atunci s-a hotărât: „Pe Dumineca Tomii, după Paşti, toţi tinerii câţi se află în această mică adunare cu toţi cunoscuţii lor civili, preoţi, intelectuali şi ţărani, pe câţi îi vor putea îndupleca, să se afle la Blaj ,…să putem face paşii necesari în cauza naţională”. Această hotărâre a fost întărită prin jurământ. Avram Iancu a îngenuncheat, iar după el toţi tinerii prezenţi au rostit. „Ne jurăm, fraţilor, ca pe Duminica Tomii, prin foc şi prin apă şi prin toate pericolele vieţii, vom veni la Blaj, nu numai noi, ci sperăm că şi alţii care vreau salvarea naţiunei noastre!”.

Deci, Sfatul tinerilor români a hotărât ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, unde să se hotărască drumul de urmat pentru împlinirea destinulul neamului.[14]

După adunare, acei tineri încrezători în izbândă n-au plecat la casele lor, ci au dus mai departe cuvântul „Iancului”, împânzind satele şi munţii cu acestea. Fiecare simțea că a sosit timpul ca românii să ceară şi să dobândească de la asupritori lor seculari drepturi omenești: „Spuneţi-le că noi nu vrem să dobândim drepturi omeneşti prin sabie, decât prin legile minţii sănătoase!”.
Din acel moment, Avram Iancu a preluat stindardul luptei românilor din Transilvania pentru drepturi politice. Situația era grea, întrucât până în luna martie 1848, armata revoluţionară ungară, condusă de generalul polonez Jozef Bem, reuşise să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac și românesc – garnizoana cetăţii Alba Iulia, respectiv Munţii Apuseni. În teritoriile ocupate, nobilimea ungară a declanşat o cruntă represiune împotriva românilor care nu recunoșteau autoritatea guvernului ungar. Nobilii unguri şi secui au organizat „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare, ce depăşeau în amploare şi cruzime înţelegerea minţii omeneşti.
În 1 aprilie1848, Avram Iancu, alături de alți români, precum Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș au plecat la Blaj, luând parte la consfătuirea politică a românilor. Apoi Avram Iancu s-a întors în munți, unde a ajuns la 6 aprilie 1848, când la Câmpeni se desfășura o adunare a moților de pe valea Arieşului. El a apărut în mijlocul lor și după îndemnul de a lupta pentru drepturile neamului, a spus: „De azi înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi”.

Din acel moment, tânărul moț în vârstă de 24 de ani, a devenit iubit şi ascultat de români, care-i arătau o încredere nemărginită. Istoricul George Barițiu avea să scrie că Avram Iancu nu era orator, dar „de câte ori lua cuvântul în faţa lui jucau razele unei inspiraţiuni misterioase”.

În zilele următoare Avram Iancu a luat parte la întrunirile poporului, convocate de Simion BalintșiIoan Buteanu la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate un memoriu care urma să fie remis guvernului. Împreună cu protopopul Simion Balint el a pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a-i mobiliza pe moți pentru luptă.

Marea Adunare de la Blaj – expresie a puterii neamului

În noul context, Avram Iancu a devenit „primejdios” pentru stăpânire, iar guvernul a ordonat să fie arestat. A fost invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, scăpând de pedeapsă pentru că guvernul nu emise încă ordinul de arestare. Astfel, s-a întors în munții Apuseni, hotărât să lupte pe viață și pe moarte pentru nevoile neamului său.

În scurt timp, el a adresat moților următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri… Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”. [15]

De la Blaj a primit vestea că guvernatorul Transilvaniei, contele Teleki, a interzis adunarea națională a românilor, programată să se desfășoare la Blaj în 30 aprilie1848. Autoritățile ungare au încercat să-i învrăjbească pe români, împărțiți în otodocși și greco-catolici, apoi au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i determina pe români să nu participe la acea adunare.

Pe cei care n-au ținut seama de aceste măsuri au încercat să-i oprească pe drum cu ajutorul trupelor revoluționare ungare, dar și prin interdicția de a trece apa cu podul plutitor, confiscarea ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile etc.

Dar, Avram Iancu a știut să-i mobilizeze și să-i facă neînfricați, spunându-le moților: „Voi sunteți poporul!”.[16]

Astfel, în 30 aprilie 1848, în ciuda opoziţiei autorităţilor, la Blaj a avut loc prima adunare reprezentativă a românilor. La aceasta au participat aproape 4.000 de oameni, îndeosebi țărani, dar și tineri studenţi în drept şi teologie. Dintre aceștia, 2.000 erau moți, care au coborât din munți în frunte cu Avram Iancu și Ioan Buteanu. Moții au fost primiți cu entuziasm de românii prezenți la adunare, iar căpeteniile acestora s-au alăturat cărturarilor Simion Bărnuțiu și Alexandru Papiu-Ilarian privind prezentarea publică a revendicărilor.
Alexandru Papiu Ilarian a îmbărbătat poporul, spunând: ,,Nu vă temeţi fraţilor! Cu noi este Dumnezeu, cu noi este dreptatea … Să aruncăm veşmântul sclaviei. Să nu dăm de ruşine numele de român. Ne-am adunat ca să spunem tuturor că nu mai vrem să fim şerbi, că nu mai vrem să domnească nimeni asupră-ne”.

Adunarea, cunoscută sub numele de „Adunarea din Duminica Tomii”, nu a adoptat nici un program, dar a dus la creșterea încrederii românilor în forţele proprii, precum și la angajarea în luptă a intelectualilor legaţi de popor. Aceasta s-a încheiat prin adoptarea unui document mobilizator care stabilea programul convocării Marii Adunări Naţionale a românilor transilvani. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării au fost nevoiți să le acorde tribunilor „certificate de bună purtare” și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

În 1 mai1848, ceata moților, condusă de Avram Iancu, s-a întors acasă, în Vidra de Sus. Moții n-au mai așteptat deciziile stăpânirii, încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi și refuzând să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Ei motivau că au slujit destul pentru nobilimea ungară şi că se socotesc oameni liberi. Avram Iancu i-a încurajat și îndemnat să participe la Marea Adunare Națională, care urma să aibă loc tot la Blaj, în ziua de 15 mai 1848. Vestea s-a răspândit cu iuțeală, iar chemarea adresată poporului suna astfel: „Veniţi, români, la Blaj, pe Câmpul Libertăţii!“.
Aceste fapte care prevesteau o ridicare masivă la luptă a românilor n-au convenit autorităților ungare, care au încercat să înăbușe în fașă o eventuală răzmeriță care aducea aminte de vremurile lui Horia.[17] Autoritățile ungare au declarat starea de asediu și au ridicat spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la acea mare adunare națională.

În 5 mai 1848 (duminica, pe când românii erau la biserică), autoritățile ungare l-au trimis pe comitele cameral (șpanul) Lazar la Vidra de Sus, pentru a-i determina pe moți să se supună legilor în vigoare. Acesta a încercat să le vorbească moților, dar a fost întrerupt. Avram Iancu i-a citit acestui funcţionar, în casa tatălui său, Alixandru Iancu, jude domenial, deci funcţionar supus direct comitelui respectiv), o proclamaţie scrisă în limba română, difuzată de preot, care îi îndemna pe români la luptă pentru libertate. După ce a citit textul proclamaţiei, adică a tradus-o în limba maghiară pentru comite, Avram Iancu ar fi adăugat de la el fraza următoare: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă”.[18]

Încercarea autorităților ungare de a zădărnici adunarea românilor n-a dat rezultate. Guvernul a trimis emisari să spargă adunarea, iar podurile de peste Mureş şi Târnave au fost trase la mal.

Însă, românii au trecut apa înnotând, apoi și-au continuat drumul spre orașul Blaj, care fusese încercuit de trupe de represalii, pentru a-i înspăimânta pe români. Astfel, în scurt timp satele din jurul Blajului s-au umplut de lume. Văzând că nu i-au putut opri în vreun chip, autoritățile au socotit că trebuie îndepărtaţi intelectualii din mijlocul poporului, prin toate mijloacele.

În 15 mai 1848 (st.n.) s-a petrecut cel mai strălucitor și vibrant moment din istoria românilor transilvani: atunci a avut loc Marea Adunare Națională de la Blaj, în care aceștia și-au expus revendicările politice, religioase şi sociale.[19] Un rol de netăgăduit în acest sens l-au avut cei doi episcopi români, Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic), care au ignorat ordinele guvernului ungar, organizând o singură adunare românească.

Cu toate că adunarea trebuia să înceapă luni, 15 mai 1848, poporul a început să se adune la Blaj încă de vineri, 12 mai 1848. Românii au venit la Blaj în adevărate torente, ca o apă curgătoare „ce se slobozea la vale ca puhoiul”, îmbrăcați în veşminte albe, „ca în zi de cea mai mare sărbătoare”.

Sâmbătă, 13 mai 1848, a sosit la Blaj de la Sibiu episcopul ortodox Andrei Şaguna, însoţit de intelectualii români din Sibiu şi Braşov. Alaiul său a fost întâmpinat cu mare bucurie de români, iar la Mânărade, în apropiere de Blaj, l-a aşteptat o delegaţie a clericilor români greco-catolici, care l-a invitat să locuiască pe durata adunării împreună cu episcopul Ioan Lemeni. A acceptat invitaţia greco-catolicilor şi s-a aşezat la curtea episcopală din Blaj.

După amiază a sosit într-o căruţă Simeon Bărnuţiu. Câteva sute de oameni s-au repezit să-l ducă în triumf. Însă, marele cărtuirar a vrut să îi oprească, spunându-le: „Fraţilor, acum nu este timpul să punem oamenii în jug, ci să îi scoatem. Lăsaţi dară să tragă vitele, că voi aţi tras destul şi acuma să fim oameni liberi”.

Tot sâmbătă, spre seară, au sosit din „Ţara Moţilor” Avram Iancu şi Ioan Buteanu, în fruntea a 10.000 de moți, organizați militărește și disciplinați, iar de pe Câmpie Vasile Macariu Moldovan, însoţiţi de mii de români. Avram Iancu a luat parte la dezbateri, a expus și explicat revendicările „națiunii române din Transilvania”, iar moții au asigurat paza și ordinea.

Duminică dimineaţa, 14 mai 1848, piaţa din Blaj era deja plină de români, iar tribunii îi învăţau ce trebuie să facă şi să ştie.

Tribunii au continuat să dea povețe poporului până la începerea liturghiei, ţinută în biserica din Blaj. După terminarea acesteia, cei doi episcopi români au trecut prin mulţime la braţ, în semn de unire între românii ortodocşi şi cei greco-catolici. Din piaţă, cei doi episcopi au plecat la curtea episcopală, iar în biserică au rămas intelectualii români pentru a pregăti programul zilei următoare.

La ora 10.oo, după o scurtă vorbire de bun venit a canonicului Vasile Raţiu de Noşlac, Simion Bărnuţiu a ţinut o lungă cuvântare, expunând motivele pentru care românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria, fiind atât de elocvent şi aducând asemenea argumente, încât acei intelectuali români care erau favorabili unirii au amuţit.

NOTĂ: În finalul discursului, Simion Bărnuţiu a tras concluziile:

– Adunarea românilor din 3/15 mai e adunare generală naţională a întregii ginţi române din Transilvania;

– Adunarea generală naţională română are să proclame sărbătoreşte în ziua de mâine libertatea şi independenţa naţiunii române;

– Adunarea are să pretindă ştergerea iobăgiei;

– Adunarea are să protesteze în contra unirii Transilvaniei cu Ungaria.

La ora 15.oo, conferinţa pregătitoare s-a încheiat, mulţimea comentând favorabil discursul lui Simion Bărnuţiu. La ora 17.oo a început o nouă conferinţă, la care au participat şi cei doi episcopi români, care a avut ca scop Conferinţa a avut ca scop să determine autoritățile ungare să-l elibereze pe Florian Micaş din închisoare.[20]

În deschiderea acesteia a vorbit Paul Dunca – cunoscut pentru atitudinea favorabilă unirii Transilvaniei cu Ungaria -, care, însă, a vorbit în spirit naţional românesc. Astfel, adunarea a hotărât trimiterea unei delegaţii la guvern, care să ceară eliberarea imediată a lui Florian Micaș. La sugestia lui Avram Iancu a fost trimisă o delegaţie formată din oameni vârstnici, pentru că tinerii nu mai puteau răbda manevrele guvernului și deschideau ei porțile temniței. (Guvernul a refuzat să-l elibereze din închisoare, iar în perioada în care a fost închis, revoluționari unguri au distrus casa și avutul părinților săi, care s-au refugiat la Abrud!).

Altă delegaţie a fost trimisă la Alba Iulia pentru a-l invita la adunare pe Simion Crainic, cunoscut patriot român, dar acesta a refuzat să participe. De asemenea, s-a hotîrât ca protopopii şi dascălii destituiţi de episcopul Ioan Lemeni în anii anteriori, precum şi teologii demişi din motive naţionale, să fie repuşi în posturi.

Conferinţa s-a încheiat târziu în noapte, iar la căderea întunericului Blajul a fost iluminat.

Luni, 15 mai 1848 (st.n.), o zi frumoasă şi senină, încă de la ora 5.oo dimineaţa mulţimea de români era în picioare.[21] Pe lângă românii transilvăneni erau prezente delegaţii din alte părţi locuite de români, precum Bihor, Banat, precum şi din provinciile româneşti de peste Carpaţi, Moldova și Muntenia: Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Costache Negri, Lascăr Rosetti, Alecu Russo, Gheorghe Sion etc.

La ora 6.oo a început în Catedrala din Blaj serviciul divin, ţinut de episcopul Ioan Lemeni, iar la ora 8.oo, a fost dat semnalul de începere al Adunării Naţionale cu clopotul cel mare al Catedralei. Intelectualii români s-au adunat pe o estradă amplasată în faţa catedralei, pe care erau aşezate mese şi scaune.

La ora 9.3o, cei doi comisari guberniali au fost invitaţi să vorbească românilor adunaţi în acel loc. Aceștia au prezentat decretul guvernului, care permitea ţinerea adunării, au declarat deschisă adunarea şi au citit decretul şi instrucţiunile guvernului despre modul în care trebuia să se desfășoare adunarea națională. Instrucţiunile au fost explicate poporului de către episcopul Andrei Şaguna.

După acest moment, s-a hotărât ca adunarea să se ţină în aer liber, nu în biserică. Toţi participanţii s-au mutat pe un câmp din apropierea Catedralei, care în timpul acestei adunări a fost numit „Câmpul Libertăţii” (Câmpia Libertății). În mijloc s-a format un cerc, unde s-au adunat episcopii, preoţii şi intelectualii români, iar mulțimea de români s-a așezat de jur-împrejur, în mod ordonat, lăsând printre grupuri, până în centru, căi atât de largi încât putea trece o trăsură. Mai departe de tribuna centrală s-au ridicat alte tribune, de la care tribunii explicau celor mai îndepărtaţi ceea ce se vorbeşte în mijlocul adunării.

NOTĂ: Preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale de la Blaj au fost aleşi episcopii Andrei Şaguna (ortodox) şi Ioan Lemeni (greco-catolic), iar vicepreşdinţi: Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, iar secretari Timotei Cipariu, Ioan Popasu, August Treboniu Laurian, Demetriu Boeriu, Iacob Bologa, Paul Dunca, George Anghel, Ioan Bob, Petru Manu şi Ioan Bran.

După alegerea conducătorilor adunării, episcopul Andrei Şaguna a rostit o rugăciune pentru sănătatea împăratului austriac şi pentru libertatea naţională a românilor. Generalul austriac Schurter, comandantul trupelor destinate pentru păstrarea ordinii, a afirmat după acest moment că nicăieri, pe unde a umblat în Europa, nu a văzut o „adunare de popor atât de mare şi atât de disciplinată”.

După rugăciunea episcopului Andrei Şaguna, la cererea poporului, a vorbit Simion Bărnuţiu, care după o scurtă introducere a supus votului mulţimii cele 5 puncte, care au fost aprobate în unanimitate: La pct. 1 se stipula: „Adunarea aceasta se proclamă de adunare generală naţională a naţiunii române din Transilvania”.

A urmat depunerea jurământului de credinţă faţă de naţiunea română de către toţi cei prezenţi. Formula de jurământ a fost spusă cu glas tare, toţi cei care jurau având o mână pusă pe inimă, iar cealaltă ridicată în sus. Jurământul s-a depus sub steagul imperial şi sub drapele naţionale româneşti. Apoi s-a citit în şedinţă şi s-a votat petiţia de eliberare a lui Florian Micaş, iar aceasta a fost înmânată ulterior comisarilor ungari, pentru a fi dusă guvernului de la Cluj. După ce s-a stabilit ca a doua zi Adunarea Naţională să înceapă la ora 8.oo dimineaţa, şedinţa a fost declarată închisă.

Comisarii unguri au trimis în aceeaşi zi raportul lor la Cluj, în care nu au avut ce să scrie decât despre foarte buna disciplină a zecilor de mii de români adunaţi la Blaj.

Marți, 16 mai 1848, Adunarea Naţională a fost deschisă printr-un serviciu divin celebrat la ora 6.oo în Catedrala din Blaj, apoi, la ora 8.oo a început ședința pe „Câmpul Libertăţii”. În timp ce se deplasa spre locul şedinţei, ţăranii români i-au strigat episcopului Ioan Lemeni să nu facă nici o unire cu Ungaria.

În intervențiile lor, Simion Bărnuţiu şi episcopul Andrei Şaguna și-au exprimat credința în cucerirea drepturilor politice ale națiunii române, dar în același timp au cerut ţăranilor să-şi respecte îndatoririle faţă de „domnii de pământ” până la ştergerea oficială a iobăgiei, prin lege. La rândul său, vicarul Alexandru Sterca Şuluţiu a propus ca „de acum încolo în comunicările oficiale românii să nu mai fie numiţi olah şi valahi, ci români”.

A urmat la tribună August Treboniu Laurian, care după ce a rostit un discurs, a prezentat „Petiția națională adoptată de adunarea de la Blaj prin care sunt exprimate revendicările românilor transilvani. Punturile naţiunii române transilvane votate în Adunarea Naţională de la Blaj în 15-17 Mai c.n.1848”.

NOTĂ: „Puntul” 1 suna astfel: Națiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală.

La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

„Punturile” s-au votat în aplauze generale, apoi August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu au fost purtaţi pe braţe de mulţimea de români entuziasmată. Dând curs simţămintelor naţionale, participanţii la adunare au cerut unirea cu Principatele Române: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.[22]

Martorii străini au rămas impresionaţi de aspectul adunării.

Istoricul ungur Jakab Elek avea să consemneze: „Măreţ era spectacolul ce se desfăşura în faţa noastră”.

„Petiţia Naţională” a fost întregită cu o petiţie înaintată guvernului ungar de către reprezentanţii românilor care trăiau în acel moment în Ungaria propriu-zisă, respectiv în comitatele Arad şi Bihor, precum și în Banat. Aceștia cereau drepturi politice, bisericeşti, militare și şcolare pentru românii din aceste regiuni.

În aceeaşi şedinţă a fost ales Comitetul Permanent cu sediul la Sibiu, condus de episcopul Andrei Şaguna, având ca vicepreşedinte pe Simion Bărnuţiu. De asemenea, s-a decis alegerea a două deputaţii, dintre care una condusă de episcopul Ioan Lemeni să fie trimisă la Cluj, iar cealaltă condusă de episcopul Andrei Şaguna la împăratul austriac, pentru a înmâna autorităţilor petiţia românilor.

Astfel s-a încheiat Adunarea Naţională din această zi.

Ziua de miercuri, 17 mai 1848, a avut ca program doar autentificarea protocolului zilei anterioare, iar şedinţa a fost scurtă. Totodată, s-a propus ca pe „Câmpul Libertăţii” să se ridice un monument în amintirea Marii Adunări Naţionale de la Blaj.

La ora unu şi jumătate după amiază, comisarii guberniali au declarat adunarea închisă, recunoscând „buna purtare a românilor.

Apoi românii au plecat către casele lor, rămânând la Blaj numai fruntaşii lor, pentru a se consulta asupra ceea ce urma să fie făcut în viitor. Astfel s-a terminat adunarea Marea Adunare Națională, cea dintâi din timpuri nememorate, „cea mai frumoasă din câte adunări de popor s-au ţinut până în acest timp în Transilvania”.

Nicolae Bălcescu avea să regrete că în 15 mai 1848 n-a avut „norocirea” de a se afla la Blaj. El avea să evoce la Paris, în fața unui auditor elevat, în cele mai frumoase cuvinte, evenimentul de la Blaj, arătând că „naţia română e matură şi vrednică de libertate”.

NOTĂ: Un crâmpei din evocare sună astfel:[23]

„Zi de 15 mai (1848)! Zi de lumină, libertate şi de mărire română, te pomenim şi te serbăm cu drag! Tu minunaşi lumea şi îi arătaşi că naţia română e matură, vrednică de libertate şi de a intra în frăţia cea mare a naţiilor. În analele române altă zi nu străluceşte mai frumos decât tine şi cea asemene ţie, sora ta iubită, ziua de 11 iunie (1848) a poporului din Bucureşti. Te pomenim şi te serbăm cu drag, o zi măreaţă, căci întâiaşi dată auzirăm atunci un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau de unirea Ardealului cu Ungaria, prin această strigare: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” Minunată destăinuire a lui Dumnezeu care, în zile aşa mari de sărbătoare populară, vorbeşte d-a dreptul în inimele aleşilor săi; şi numai poporul şi preoţii, aceşti fii ai inspiraţiei divine, avură la 1848 conştiinţa întâmplărilor viitoare, numai ei citiră şi destăinuiră aceea ce era scris în inima fiecărui român: «Mântuirea de orice dominare străină prin unitate naţională»”.

Note

[1] Prof. Ioan Gomboș, Avram Iancu – prizonierul demnităţii sale rănite.

https://www.dacoromania-alba.ro/nr54/avram_iancu_prizonierul.htm

[2] Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

[3] M. Badea, Gh.I. Bodea, Avram Iancu în conștiința poporului român, Editura „Dacia”, 1976.

[4] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Avram_Iancu.

[5] David Sava, Foc nestins – Copilăria și tinerețea lui Avram Iancu, Editura „Ion Creangă”, 1979.

[6] Vezi, pe larg, Ioachim Lazăr, Nicolae Marcel Morar, Avram Iancu în memoria posterităţii, Editura „Emia”, Deva, 2008.

[7] Silviu Dragomir, Avram Iancu, Ediţia 1968.

[8] Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, Editura de Vest, Timişoara, 1998.

[9] Iosif Sterca Şuluţiu, Prietenul meu, în „Cultura poporului”, 31 august 1924.

[10] Avram Iancu. Biografie de Iosif Sterca Şuluţiu de Cărpeniş, în Transilvania organul asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român, nr.V-VI, Sibiu, anul XXVIII, iunie-iulie 1897, p.85-86.

[11] Gelu Neamțu, Revoluția românilor din Transilvania 1848-1849, Cluj-Napoca, 1996.

[12] Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediția a II-a, Editura Științifică, București, p.41-45.

[13] Vezi, pe larg, Sorin Mitu, Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Presa Universitară Clujeană, 2000.

[14] Silviu Dragomir, op.cit., p. 45.

[15] Silviu Dragomir, op.cit., p.50.

[16] Florian Dudaș, Avram Iancu, eroul românilor, Editura „Lumina”, Oradea, 1993, p. 45.

[17] Silviu Dragomir, op.cit., p. 54.

[18] Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, vol. III, Bucureşti, 1982, p. 369.

[19] Vezi, pe larg, Dan Berindei, Revoluția română din 1848-1849, Editura Enciclopedică, București, 1998.

[20] Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997.

[21] Teodor V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Tipografia Iosif Marschall, Sibiu, 1904.

[22] Vezi, pe larg, Revoluţia română din 1848, Editura Politică, 1974.

[23] Nicolae Bălcescu, Opere, I, Bucureşti, 1953, p.332-335 (Nicolae Bălcescu a folosit stilul nou, ceea ce facem și noi!).