ACS dr. Dan-Tudor Ionescu
Ideea mea pentru comunicarea CRIFST pentru anul 2022 ar fi despre imaginea magului şi respectiv a savantului-omului de ştiinţă (care adesea erau unul şi acelaşi individ) în perioada premergătoare Revoluţiei Ştiinţifice a sec. al XVII-lea, respectiv perioada Renaşterii (sec. XIV-XVI, mai ales sec. XV-XVI), cu particulară atenţie asupra disciplinelor epocii considerate arte şi totodată ştiinţe oculte sau ezoterice, şi anume materiile Alchimiei, Astrologiei şi Astronomiei.
Intenţionez să îmi îndrept atenţia asupra mai multor figuri ale Renaşterii Italiene şi Europene (Leonardo da Vinci fiind emblematic pt. aceste preocupări, dar şi Marsilio Ficino, Picco della Mirandola, Bramante, sau Michelangelo pot fi interesante studii de caz pentru această problematică) şi ale perioadei pre-baroce şi Baroce timpurii (Nicolaus Copernicus, Giordano Bruno, Tycho Brache, Johannes Kepler), practic asupra perioadei pre-Galileo Galilei. Evenimentul care marchează debutul „Revoluţiei Ştiinţifice” a secolului al XVII-lea este în opinia mea, fundamentată pe lecturile autorilor mult mai competenţi decât mine în această materie, publicarea de către Galileo Galilei a Dialogurilor despre cele două sisteme cosmologice, cel ptolemaic tradiţional (geocentric) şi cel copernician (heliocentric, Nicolaus Copernicus reluând poate fără să ştie, contra teoriei geocentrice dominante în tot decursul Evului Mediu a lui Claudius Ptolemaios din sec. al II-lea p. Chr., teoria de epocă elenistică sec. III-II a. Chr. a lui Aristarchos din Samos, primul autor cunoscut care propune ideea heliocentrismului). Această lucrare redactată sub forma unor dialoguri de tip platonician, dintre doi adepţi ai celor două teorii astronomice menţionate, observaţiile astronomice făcute de Galilei cu telescopul său asupra Lunii şi asupra planetelor observabile atunci din sistemul solar şi a sateliţilor lor, ca şi studiile lui Galileo Galilei despre mişcarea şi căderea corpurilor şi încercarea sa de matematizare a studiului cineticii, marchează cu adevărat începuturile ştiinţei moderne a Fizicii (Philosophia Naturalis), care îşi va găsi cu adevărat calea de investigare bazată pe experiment, observaţie supusă unor reguli precise de laborator (nu doar empirică) şi calcul matematic abia odată cu publicarea celebrei opere a lui Sir Isaac Newton, Principia Mathematica Philosophiae Naturalis spre finele veacului al XVII-lea.
Intenţia mea este să mă ocup în această lucrare de savanţii şi magii care preced apariţia „omului de ştiinţă” din secolul al XVII-lea şi să încerc o explicare istorică (nu doar cronologică) a schimbării de paradigmă survenite. Figuri precum Robert Fludd ori John Dee (sau, pentru lumea catolică barocă Athanasius Kirchner/Kircher chiar în plin secol al XVII-lea al Cartezianismului), în secolul al XVI-lea, întrunesc trăsăturile filozofului ezoteric, ocultistului (magului sau vrăjitorului pentru oamenii simpli ai epocii), astrologului, alchimistului şi savantului, ceea ce Sir Isaac Newton la peste un secol distanţă încă va întruchipa, deşi imaginea sa dominantă pentru posteritate este cea a omului de ştiinţă per excellentiam. Între John Dee şi Sir Isaac Newton există totuşi o diferenţă şi anume, în opera sa exoterică, deci destinată publicului savant al epocii, Newton va adopta numai limbajul omului de ştiinţă, al savantului fizician, matematician şi astronom, pe când teologul şi alchimistul, am putea spune chiar magul şi ocultistul sau cel puţin ezoteristul Newton va fi deja o figură ascunsă chiar celor mai mulţi Fellows of the Royal Society, colegii de dezbateri şi de discuţii savante ai lui Sir Isaac. În lumea lui John Dee însă, cel puţin atât timp cât protecţia regală funcţiona, această distincţie dintre mag şi savant era inutilă. Magul şi omul de ştiinţă erau unul şi acelaşi individ, suspect pentru ierarhia şi cenzura oficială a Bisericii Catolice a Romei Contrareformei şi pentru Bisericile (precum cea Anglicană) apărute din Reforma Protestantă, dar de multe ori tolerat şi utilizat de curţile regale şi princiare (ba chiar şi de înalţi ierarhi sau prinţi ai Bisericii Romano-Catolice, mai ales în Italia Renaşterii şi chiar a Barocului) pentru diferite acţiuni secrete şi discrete. În Anglia dinastiei Tudorilor, mai ales în perioada reginei Elisabeth I, astfel de oameni vor contribui de exemplu (poate chiar în mod esenţial prin cunoştinţele lor matematice şi alchimice) la apariţia cartografiei (cosmografiei sau geografiei matematice), criptografiei diplomatice şi a serviciilor secrete ale monarhiei engleze.
Continuitatea dintre lumea de idei a unui John Dee ori Robert Fludd şi lumea de concepte a lui Sir Isaac Newton este o întreprindere mult prea vastă pentru limitele unei simple şi modeste comunicări făcute de un istoric al Antichităţii Clasice şi nu al secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea vest-european sau al ştiinţei europene din zorii modernităţii timpurii. Diferenţele de paradigmă dintre cele două lumi ideatice însă rămân interesante şi pe ele voi încerca să îmi fundamentez această scurtă comunicare.
Pentru a putea înţelege corect paradigma intelectual-culturală a sec. al XVI-lea şi a primei jumătăţi a sec. al XVII-lea, practic începutul sau zorii Revoluţiei Ştiinţifice a secolului al XVII-lea, trebuie să vedem că pentru oamenii Renaşterii Târzii şi ai epocii Barocului, aproape la fel ca şi pentru oamenii Evului Mediu Târziu vest-european (sec. XIII-XIV) şi a primei părţi a Renaşterii (aprox. sec. XIV-XV, deşi germenii culturali şi artistici ai Renaşterii clasice apar şi se dezvoltă încă din secolul al XIII-lea în Italia), citind textele autorilor clasici ai perioadei, vedem că pentru un Albertus Magnus (sec. XII-XIII) sau un Roger Bacon (sec. al XIII-lea), preocupările de Teologie se îmbinau cu cele de Filozofie şi Logică, dar şi de Alchimie, Astrologie şi Astronomie, Matematici (incluzând aici şi disciplina ezoterică a Numerologiei), cu ramuri a ceea ce astăzi am numi Fizică (mai ales Mecanica şi Optica, deşi existau de ex. preocupări privind Magnetismul şi fenomenele fizice asociate acestuia, mai ales de când busola magnetică, descoperită de chinezi şi vehiculată spre Occident de către neguţătorii musulmani si apoi de către cei italieni, în epoca apogeului Imperiului Mongol în sec. al XIII-lea, a marcat progrese considerabile în arta navigaţiei, după cum praful de puşcă sau hârtia, alte invenţii chineze ajunse în Europa vest-centrală în aceeaşi epocă a sec. XIII-XIV, vor marca definitiv arta războiului şi respectiv lumea culturii scrise, pregătind Revoluţia Gutenberg a tiparului cu caractere metalice mobile de la mijlocul sec. al XV-lea). Alţi mari gânditori ai Evului Mediu Târziu Occidental, precum Raimundus Lullus (Raimundo Lullo, autorul celebrei sale Ars Magna), Duns Scott ori William Ockham vor fi preocupaţi în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea mai ales de Filozofie, în care încercau să găsească o Ştiinţă Universală (cazul lui Raimundo Lullo), adică o formă de cunoaştere a lumii care să confirme doctrina teologică creştină, ori care rafinau doctrina aristotelică (mai ales cea privind Logica, Fizica şi Metafizica), pentru a soluţiona în favoarea unei tabere sau a celeilalte celebra dispută dintre realişti şi respectiv nominalişti, care diviza lumea filozofilor şi chiar a teologilor creştini de cultură latină şi de formaţie intelectuală aristotelic-avveroistă. Universalia sunt nomina, respectiv Universalia sunt res adică conceptele universale sunt doar nume ale realităţilor şi respectiv ideile universale sunt realităţi reprezintă în istoria cunoaşterii mai mult decât continuarea disputei filozofice dintre Platon umiversalistul ante litteram şi Aristotel nominalistul avant la lettre, reprezintă chiar alternarea în cursul istoriei Ştiinţelor şi respectiv a istoriei Filozofiei a problemei epistemologice a Adevărului şi a posibilităţii noastre de a-l cunoaşte fără rest, aşa cum spunea regretatul filozof Constantin Noica. Odată cu dezvoltarea netodei experimentale şi a matematizării a ceea ce Sir Isaac Newton va numi Philosophia Naturalis, această problemă va deveni următoare: sunt legile sau principiile Fizicii, Chimiei, Astronomiei, mai târziu si cele ale Biologiei, cu adevărat legi ale Naturii exprimabile matematic (Principia Mathematica Philosophiae Naturalis) sau sunt doar ceea ce noi putem înţelege şi exprima mai mult sau mai puţin matematic din funcţionarea Naturii, pe care îmcercăm să o modelăm în condiţii de laborator?
Desigur, această dezvoltare şi interpretare este modernă, pentru secolele studiate, magia, cu diversele ei forme (simbolică, ritualică, matematică, naturală) şi subdiviziuni (incluzând vrăjitoria, teurgia, necromanţia, ba şi demonologia şi angelologia, ultimele două discipline fiind afine sau comune şi Magiei şi Teologiei) includea în percepţia atât populară cât şi în viziunea învăţaţilor şi a oamenilor Bisericii Catolice (şi din secolul al XVI-lea şi în concepţia Bisericilor Reformei) ceea ce noi am numi astăzi Ştiinţa, incluzând discipline precum Alchimia, Astrologia, Mineralogia, Botanica şi Farmacologia, ba chiar şi sectoare sau ramuri întregi ale Medicinei epocii sub cupola Magiei Naturale (Magia Naturalis), considerată acceptabilă, atâta vreme cât nu intra în conflict direct, brutal şi imediat cu dogmele bisericeşti[1].
Nota
[1] Henry, J. 2008, The Fragmentation of Renaissance Occultism and the Decline of Magic, in History of Science, vol. 46, Part 1, No 151, pp. 1-48 (The University of Edinburgh: Edinburgh Research Explorer), passim. Faimoasa actio in distans, acţiune la distanţă, evidentă în fenomene precum gravitaţia, magnetismul şi mai apoi electricitatea (studiată serios începând cu veacul al XVIII-lea, deci depăşind serios limitele cronologice ale prezentei comunicări), va fascina pe savanţi, începând cu alchimiştii antici şi medievali, continuând cu savanţi precum Nicolaus Copernicus, Tycho Brache, Johannes Kepler, Galileo Galilei şi mai ales Sir Isaac Newton şi mergând de fapt până în ziua de astăzi, în forme tot mai elaborate conceptual, matematic şi experimental.
Lasă un răspuns