Emilian M. Dobrescu[1]
În 1934, Paul Otlet – specialist belgian în studiul academic al cărților – definea cartea drept ”un suport de o anumită materie şi dimensiune, eventual de un anume gen de pliere sau înfăşurare, în care sunt înscrise semne reprezentative ale unor date intelectuale”. După trei decenii, în 1964, UNESCO definea cartea ca fiind o publicaţie nonperiodică, imprimată, care numără cel puţin 49 de pagini (minus coperţile), editată în ţară (este vorba de ţara care stabileşte statisticile) şi oferită publicului (atunci când publicul şi-o poate procura fie plătind-o, fie în mod gratuit). Spre deosebire de carte, tot în accepţiunea UNESCO, broşura este o publicaţie nonperiodică, conţinând 5-48 pagini (în afara coperţilor), editată într-o ţară şi oferită publicului.
Specialistul francez în sociologia literaturii, Robert Escarpit numea, în 1965, cartea “instrumentul cel mai simplu, cu volum mic, conţinut intelectual şi formal de mare densitate”. În 1986, scriitorul englez Brian Freemantle definea cartea drept ”un instrument care desemnează în mod egal şi suportul material al semnelor şi conţinutul vehiculat prin aceste semne, deci, cuprinde în acelaşi timp şi semnificantul şi semnificatul”.
Cugetări despre cărţi
- Nu există într-adevăr, decât o singură fericire pe lumea aceasta: aceea de a aduna cu drag cărţi în timpul zilei şi de a le citi în timpul nopţii.
dintr-un papirus egiptean
- O casă fără cărţi îmi pare un corp din care a plecat sufletul.
Cicero (106 – 46 î.n.Ch.)
- Nu te referi la cât de multe cărţi ai, ci, la câte cărţi bune ai.
Seneca (4 î.n.Ch. – 65 d.n. Ch)
- Citeşte acea carte despre care viaţa poate spune: “îmi aparţine!”
Martial (c. 40 -c. 140)
- Nici o carte nu e atât de proastă ca să nu folosească într-un chip oarecare.
Pliniu cel Tânăr (82 – 112)
- Știţi care sunt prietenii mei? Cărţile pe care le citesc…
Petrarca (1304 – 1374)
- O carte personală este un prieten care te însoţeşte pretutindeni.
acad. Ştefan Milcu (1903- 1998)
- Cartea este locul semnelor, casa cuvintelor, adăpostul umanului. Cartea e stabilitatea în sine, e siguranţa şi căldura căminului. Cartea este o oază liniştită, care apare din când în când în mijlocul unei mari furnicări umane…Ne întoarcem la carte atunci când viaţa devine prea nesigură… Cartea este echivalentă cu timpul, cu forţa universală. Linişte, siguranţă, forţă, cartea este semnul planului cosmic, al redevenirii, de a cărui realitate ne aducem aminte cu fiecare întoarcere la ea. Stabilitate în sine, cartea e Dumnezeu cuvântător, iar orice întoarcere la ea e o întoarcere la Dumnezeu, cel ce dă linişte, siguranţă, forţă.
Dan Preda, în revista Biblioteca, an I, nr. 11-12, 1990, p. 27
- Cărţile şi revistele citite în copilărie sunt un fel de gene spirituale; ele transmit cititorului întrega lor forţă modelatoare, fiinţa lui morală constituindu-se uneori pentru toată viaţa în puncte de reper pentru idealurile sale, pentru felul în care înţelege omul şi societatea, pentru modul său de a fi, de a gândi şi de a acţiona. Fără a le fetişiza, am putea spune că pentru mulţi cititori ele echivalează cu a doua naştere. Multora le defineşte sau le schimbă chiar destinul. “Descoperirea fericită a unei cărţi bune poate schimba destinul unui suflet” – scria Marcel Prevost, iar marele romantic Lamartine exclamase mult mai devreme în romanul său Graziela”: “Minunată puterea cărţii a cărei lectură este un eveniment în viaţa unei inimi”.
prof.univ.dr. Ion Dodu Bălan, în Opinia naţională, nr. 52, 1994, p. 8
Cărţi sacre ale Omenirii
Cartea morţilor sau Ieşirea la lumina zilei: pare să fi fost scrisă către anul 2000 î.Hr. (se ştie că primele documente scrise aparţin egiptenilor, şi anume inscripţiile din piramidele de la Gizeh, vechi de peste 5.000 de ani). Reprezintă prima scriere sacră egipteană, în care moartea este înţeleasă ca drum spre viaţa primordială nesfârşită; învingerea barierelor dintre viaţă şi moarte, dintre viaţa reală şi cea posibilă, dintre om şi divin.
Zendavesta este o culegere de imnuri adresate luminii, care întruchipează binele şi adevărul, esenţa cunoaşterii şi voinţei, a tuturor lucrurilor… Lumina dă omului posibilităţi de a alege. Dar lumina are şi opusul său, întunericul… Rostul fiecărui om este de a se păstra curat, căci aşa a fost creat şi de a răspândi curăţenie în jurul său. Zendavesta afirmă că omul se curăţa de sine prin sfinţenia gândirii, a cuvântului şi a faptei. Ce este gândul curat? Este cel care merge spre izvorul tuturor lucrurilor!… Ce este cuvântul curat? Este spiritul care exprimă revelaţia luminii ce trebuie să ne călăuzească pe noi toţi!
Vedele sunt cele mai vechi cărţi sfinte din lume, datând de cca 4.000 de ani. Reprezintă texte sacre, cuprinzând un ansamblu de imnuri (“veda” – poem liturgic absolut, viziune, cunoaştere absolută). Se cunosc un număr de patru vede: Rig-veda, Yadjur-veda, Sama-veda şi Atharva-veda. Mai sunt cunoscute Vedanta (sfârşitul Vedelor) şi Upanişadele (Teoria misterelor), care comentează învăţătura cuprinsă în Vede. Cea mai veche dintre Vede, Rig-veda este o colecţie de imnuri religioase şi aforisme, recitate în taină de preoţi (brahmani), cu prilejul ritualului religios. Mesajul profund care se dezvăluie în imnurile vedice este că există o unitate intrinsecă între viaţă, om, natură şi divin.
Cărţile de căpătâi ale Omenirii
Referiri interesante despre cărţile de căpătâi sunt inserate în eseul “Omul unei singure cărţi”, tipărit în anul 1851, în volumul “Curiozităţi ale literaturii” de Isaac Disraelli. Autorul acestui eseu susţine ideea cărţilor de căpătâi, ca o predilecţie pentru unii autori din marele număr al celor care, în mod pasager, trebuie să reţină atenţia şi prezintă exemple celebre de “oameni ai unei singure cărţi” din istoria culturii universale. Aşa, l-a studiat constant Montesquieu pe Tacitus, … iar Leibnitz îl prefera pe Virgiliu,…”Dacă ar trebui să-mi vând biblioteca, spunea Diderot, am să-i păstrez pe Moise, Homer şi Richardson”,… Francois Malherbe îl recitea mereu pe Horaţiu, iar Rousseau avea mereu cu el trei autori: Plutarh, Montaigne şi Locke…
Intimitatea cu opera unui mare autor este, după antreprenorul de grădini Antoine Arnould, o metodă de a-ţi forma un stil, iar după Lucian Blaga, este un mijloc de a dobândi spirit de discernământ în lectură. Aşa, Faust de Goethe a fost pentru Blaga lectura decisivă la 13 ani şi i-a deşteptat cea mai nesăţioasă patimă a cititului; despre lecturile sale filosofice din vremea liceului – Kant, Scopenhauer, Bergson – Blaga scrie în “Hronicul vârstelor”: “intram în robia lor cu un sentiment de sacră beţie”.
Cartea de căpătâi este, după noi, cartea care se integrează ca element structurant al spiritualităţii cititorului, este cartea fără de care uneori nici nu ştim cum am fi, dacă nu am realiza ceea ce suntem, este cartea care vinde numeroase poziţii – de la lectura preferată, până la “cartea, răspântie în existenţa umană”… În acest sens, gestul lui Hugo Grotius, jurist, filosof și diplomat olandez, care a fost văzut sărutând cu ardoarea unui adept, cărticica poetului latin Lucan, devine un simbol. După Mircea Eliade, cărţile de căpătâi sunt acelea “la care oamenii revin mereu în clipele-cheie, în orele de ecluză ale vieţii. Ar trebui să se citească anumite cărţi în anumite împrejurări; cărţile de căpătâi ar constitui un mic calendar interiorizat, iar lectura şi-ar regăsi funcţia ei primordială, magică: de a stabili un contact între Om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a Omului o vastă experienţă colectivă”…
Cărţile de căpătâi înlesnesc cititorului înţelegerea sensului existenţei umane, contribuie la formarea unei concepţii lucide despre existenţă, despre destinul Omului… Cărţile de căpătâi îl ajută pe cititor să se înţeleagă mai bine pe sine, dar şi pe semenii lui.
Cugetări despre lectură
– Oamenii obişnuiţi… nu ştiu cât timp şi câtă strădanie presupune învăţarea artei de a citi. În ceea ce mă priveşte, am folosit în acest scop 80 de ani şi nu pot spune nici acum că mi-am atins ţelul.
Johann Wolfgang Goethe
– Lectura trebuie să înceapă la vârstă tânără, să fie raţional călăuzită, pe texte originale, cu consultarea dicţionarelor şi a enciclopediilor, pentru ca nici o noţiune să nu rămâna obscură.
Şerban Cioculescu
Fenomenul lecturii în mediul rural
Studierea fenomenului lecturii prin anchete sociologice pune în evidenţă diminuarea, în ultimii ani, atât în mediul rural, cât şi în mediul urban, a dimenisiunilor cantitative ale acestei preocupări. Între două anchete naţionale efectuate în anii 1990 şi 1994, ponderea celor care nu citesc de loc în mediul rural a crescut de la 50,9% la 56,5%, reducându-se corespunzător numărul celor care citesc uneori şi des. Tendinţa de reducere a ponderii celor care practică des lectura este valabilă indeiferent de sex şi de alte caracteristici socio-ocupaţionale ale subiecţilor, dar este mai accentuată în cazul casnicelor şi pesionarilor.
După cât se pare, diminuarea interesului pentru lectură este cauzată de o motivaţie locală sau conjuncturală, de exemplu, dificultăţile tranziţiei. Cauza principală a reducerii timpului acordat cititului este expansiunea și diversificarea în ultimii ani a audiovizualului. Altfel spus, este vorba de o confirmare pe plan naţional a tendinţei universale de reducere a ponderii Galaxiei Gutenberg şi de extindere a influenţei audio-vizualului.
Tendinţa menţionată mai sus – diferenţa dintre sat şi oraş în ceea ce priveşte timpul acordat lecturii – este mare indiferent de gradul de ocupare al zilei şi de statutul socio-ocupaţional al populaţiei, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că este generată de deosebirile de stil de viaţă dintre cele două medii rezidenţiale. Potrivit acestei constatări putem spune că lectura nu este o componentă definitorie a stilului de viaţă al persoanelor din mediul rural, mai ales al ţăranilor, aceasta fiind de aproximativ două ori mai puţin răspândită printre orăşeni (41,3% din totalul populaţiei rurale şi 29,0% dintre agricultori citesc în zilele obişnuite, iar 43,5% şi, respectiv 33,6% în zilele libere, în timp ce orăşenii citect în proporție de 77,9% în zilel din timpul săptămânii şi, respectiv, 80,8% sâmbăta și duminica).
Cine sunt cei care citesc mai mult în mediul rural? Persoanele tinere până la 20 de ani, cele cu studii superioare, necăsătoriţii citesc mai mult, iar mai puţin – agricultorii, femeile, pensionarii şi casnicele, în general. Se citeşte, de regulă, mai multă presă decât literatură.
În perioada de după decembrie 1989 şi până în 1994, odată cu diminuarea preocupării pentru lectură a avut de suferit cantitativ şi calitativ întreaga activitate culturală din mediul rural. Cantitativ, în sensul diminuării absolute a numărului de activităţi şi de acţiuni culturale. Calitativ, în sensul orientării precumpănitoare spre activităţi cu o relevanţă culturală mai mică: nunţi şi alte ceremonii şi petreceri, care se desfăşoară la căminul cultural.
Căminul cultural – instituţia culturală principală a satului – trece printr-o criză de ordin managerial. Relaţiile căminelor culturale, atât pe verticală – cu inspectoratele judeţene de cultură, cât şi cu primăriile şi şcolile locale sunt, în cazul cel mai bun anemice. În aceste condiţii, căminele culturale sunt lipsite şi de sprijin şi de îndrumare.
Destructurarea căminului cultural, ca instituţie, priveşte şi aspectele esenţiale de ordin intrinsec: frecvent, căminele culturale sunt lipsite de director sau au un director formal, ajungând astfel pe mâna unor animatori ocazionali. Formaţiile artistice care activau în cadrul căminului cultural, de regulă s-au destrămat, proces care începuse înainte de 1990…
Spre deosebire de perioada de până în 1990, când suferea mai ales de lipsa mijloacelor materiale (energie şi bani), în 1994, căminul cultural trecea şi printr-o criză de identitate. Pentru regăsirea adevăratei identităţi a căminului cultural este necesar să fie îndeplinite câteva cerinţe:
- o cerinţă este de ordin managerial, căminul trebuind să aibă un director real, să aibă relaţii normale cu inspectoratele de cultură, de unde să primească îndrumare; cu primăria şi şcoala din localitate, de la care să primescă sprijin;
- revenirea la adevărata menire a căminului cultural, de principală instituţie culturală a satului. Aceasta impune îmbinarea preocupărilor distractive, de divertisment, predominante, cu preocupările formativ-educative, ceea ce presupune reapariţia diferitelor formaţiuni artistice, activizarea bibliotecii, înfiinţarea unor cercuri de pregătire şi desfăşurarea unor activităţi cu acest caracter;
- căminul cultural trebuie să devină locul spre care gravitează întreaga obşte a satului. Caminul cultural nu trebuie să se adreseze şi să fie frecventat doar de anumite categorii de vârstă sau doar de persoanele cu vocaţie artistică;
- mijloacele materiale ale căminului cultural trebuie dimensionate pe măsura nevoilor şi atribuţiilor sale. Mobilizarea resurselor locale, inventivitatea, capacitatea managerială a factorilor responsabili din comună şi din instituţiile rurale – primar, director de şcoală, director de cămin cultural în special, ar putea suplini penuria de fonduri, care diminuează şi ea posibilităţile instituţiilor rurale de a se manifesta la nivelul îndatoririlor lor.
Rolul de instituţie esenţială în promovarea propăşirii satului, atribuit de ctitorii săi acum mai multe decenii, căminul cultural îşi păstrează astăzi întreaga actualitate. Este o datorie a fiecăruia dintre noi să-l ajutăm să o îndeplinească.
Sfaturi pentru lectură
Este obligatoriu ca lectura să fie realizată pe texte originale – obligaţia fiind pentru omul de cultură de a cunoaşte limbi străine – sau, în orice caz, pe traduceri bune şi complete. Se va merge la “izvoarele de prima mână”, după expresia consacrată…
Cititorul se va îndrepta, aşadar, către operele esenţiale ale spiritului uman, evitând lucrările mediocre. Se aplică și principiul de economie a timpului.
După ce a recurs la “izvoare” – şi adesea paralel cu această activitate – cititorul va folosi rezumate şi repertorii de cunoştinţe, care îi vor recapitula lecturile şi-i vor fixa cunoştinţele…
Utilitatea dicţionarelor generale sau de specialitate – dicţionarele ştiinţifice, filosofice, enciclopedii etc. – este hotărâtoare pentru un intelectual, care ştie că memoria este adesea infidelă şi că un cărturar este obligat să-şi verifice totdeauna exactitatea unui fapt, a unui citat sau a unei referinţe înainte de a le folosi.
Corolarele acestui principiu sunt lecturile repetate ale cărţilor fundamentale şi necesitatea unei biblioteci personale.
Pledoarie pentru lectura instructivă
Lectura este parcurgerea vizuală a unui text, din care culegem informaţii, principii, probleme şi documente istorice. Rezultă din această operaţie complexitatea conţinutului şi obiectivelor unei lecturi. În limbajul curent, lectura înseamnă a citi un text.
Lectura este angajantă neuropsihic şi trebuie tratată diferenţiat: lectura ziarelor este dominant informativă, în timp ce un text dintr-o carte, monografie sau tratat este dominant instructiv. Prin lectura instructivă se aplică fondul de cunoştinţe ale unui domeniu, se înregistrează noi date în memoria şi în circuitele noastre neuronale
Din aceste realităţi rezultă o perfecţionare a proceselor cognitive sau cognitiv afective, ce contribuie la obţinerea de progrese profesionale, de cultură generală şi la amplificarea tonusului mental…
Considerăm că folosirea tehnologiilor contemporane și lectura unor cărți electronice nu trebuie să elimine latura instructivă a lecturii în formarea culturii tradiţionale de calitate. Tehnica şi tehnologia modernă, de fapt, completează şi facilitează, nu înlocuiesc lectura tradiţională, instructivă şi formativă.
Pledoarie pentru lectura formativă
De obicei, lectura este prin ea însăși informativă. Desigur, lectura ne transmite informaţii calitativ diferite şi al un nivel superior de cunoştinţe, aşa cum le dobândim, de regulă, prin învăţarea directă sau asistată… Lectura formativă continuă astfel acţiunea modelatoare a învăţării şi activităţii personale într-un domeniu al ştiinţei şi culturii, în general. Exemple în sprijinul acestor puncte de vedere sunt la îndemâna acelor care au fost influenţaţi de lectura clasicilor filosofiei, ştiinţei şi literaturii. O asemenea influenţă formativă am recunoscut-o adesea în felul de a gândi şi de a practica experimentul ştiinţific. S-ar putea cita în acest sens, la un nivel foarte general, imperativul categoric al lui Kant, opera lui Descartes iar, în ştiinţă şi medicină, opera reprezentativă a lui Claude Bernand, ”Introducere în studiul medicinei experimentale”. Ca şi întreaga galerie de filosofi clasici şi moderni.
În ţara noastră, lectura formativă o datorăm clasicilor culturii naţionale, pe care nimeni, mai ales tinerii, nu trebuie să-i ignore: operele lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Mircea Eliade. Și seria ar putea continua… Din problematica atât de complexă a lecturilor formative, pe care am sugerat-o mai sus, reiese necesitatea accesului permanent la clasicii culturii şi ştiinţei naţionale şi universale, precum şi a culturii specializate, în ceea ce are ea fundamental. Această accesibilitate este decisivă în perioada de formare a personalităţii şi pentru dobândirea unui fond cultural superior.
CARTA CĂRŢII
– fragmente semnificative –
Difuzată în anul 1972 – Anul înternaţional al Cărţii – Charta cărţii a reprezentat primul document de acest fel publicat pe plan mondial. Cei peste 56 de ani ce s-au scurs de atunci, nu i-au alterat viabilitatea Ea rămâne în continuare un document de importanţă esenţială şi de interes deosebit pentru toţi cei care lucrează în domeniul cărţii, pentru toţi oamenii de cultură:
Articolul l – Fiecare are dreptul să citescă
Societatea trebuie să procedeze în aşa fel încât fiecare să beneficieze de binefacerile lecturii. Într-o lume în care analfabetismul împiedică o mare parte a populaţiei să aibă acces la cărţi, guvernele au datoria să contribuie la eliminarea acestui flagel. Ele trebuie să încurajeze producţia materialului tipărit, necesar deprinderii lecturii şi menţinerii aptitudinii de a citi. Dacă este nevoie va trebui să se acorde diferitelor profesiuni legate de carte o asistenţă bilaterală sau multilaterală. La rândul lor, producătorii de cărţi şi cei caree le difuzează au obligaţia de a veghea ca ideile şi informaţiile transmise prin cuvântul tipărit să urmeze evoluţia nevoilor cititorilor şi ale întregii societăţi.
Articolul 2 – Cărţile sunt indispensabile educaţiei
Într-o epocă în care are loc o adevărată revoluţie în domeniul educaţiei şi în care sunt puse în aplicare programe de mare anvergură pentru creşterea efectivelor şcolare, trebuie să se asigure, printr-o planificare potrivită, o punere de acord constantă între manuale şi dezvoltarea sistemelor de învăţământ…
Articolul 3 – Societatea are datoria de a crea condiţii corespunzătoare favorizării activităţii creatoare a autorilor
Declaraţia universală privind drepturile omului prevede că “fiecare are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale ce decurg din întreaga producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este”… Dat fiind faptul că toate ţările au dreptul să-şi exprime personalitatea lor culturală, asigurând prin aceasta diversitatea indispensabilă civilizaţiei, ele au datoria de a încuraja pe autorii lor în misiunea creatoare a acestora şi de a stimula, prin traduceri, cunoaşterea bogăţiior literare ale celorlalte ţări, inclusiv ale ţărilor a căror limbă este slab răspândită.
Articolul 4 – O industrie editorială naţionlă sănătoasă este indispensabilă dezvoltării naţionale
Într-o lume în care producţia cărţilor este extrem de inegală şi în care atâţia oameni sunt lipsiţi de materiale pentru lectură, se impune planificarea activităţilor naţionale ale editării. În consecinţă, trebuie luate măsuri la scară naţională, completându-le la nevoie prin cooperare internaţională, măsuri care să tindă la stabilirea infrastructurii necesare. Dezvoltarea industriei editoriale, care trebuie integrată în planificarea educaţiei, a economiei şi a sectorului social, reclamă, pe lângă aceasta, participarea organizaţiilor profesionale, extinsă – în toată măsura posibilului – la ansamblul mediilor specifice cărţii, graţie unor înstituţii cum sunt consiliile naţionale de promovare a cărţii, precum şi o finanţare pe termen lung şi cu dobânzi scăzute, pe bază naţională, bilaterală sau multilaterală.
Articolul 5 – Pentru dezvoltarea editării sunt indispensabile condiţii favorabile fabricării cărţilor
În politica lor economică, guvernele trebuie să procedeze în aşa fel încât industria cărţii să dispună de echipamente şi de materiale necesare dezvoltării infrastructurii sale, în special de hârtie şi de maşini de imprimat şi de legat. Utilizarea maximă a resurselor naţionale, precum şi înlesnirile acordate importului acestor echipamente şi materiale, care trebuie să permită producerea de texte de lectură atrăgătoare şi puţin costisitoare. De asemenea, trebuie acordată prioritate transcrierii cărților în limbile nescrise…
Articolul 6 – Librarii constituie o legătură fundamentală între editori şi cititori
Articolul 7 – Depozitarea cunoştinţelor artistice şi ştiinţifice în centre de răspândire a informaţiilor și biblioteci, care fac parte din resursele naţionale
Bibliotecile ocupă o poziţie cheie în difuzarea cărţilor. Ele constituie adesea mijlocul cel mai eficace de punere la dispoziţia cititorului a textelor tipărite. În calitatea lor de serviciu public, ele favorizează lectura, care, la rândul ei contribuie la buna stare individuală, la promovarea educaţiei permanente şi la progresul economic şi social. Organizarea bibliotecilor trebuie să corespundă posibilităţilor şi nevoilor fiecărei naţiuni. Nu numai în oraşe, dar şi în vastele regiuni rurale, de multe ori lipsite de cărţi, fiecare şcoală şi fiecare colectivitate trebuie să posede cel puţin o bibliotecă înzestrată cu personal calificat şi cu un buget suficient…
Articolul 8 – Mijloc de conservare şi de difuzare a informaţiilor, documentarea serveşte cauza cărţii
Cărţile ştiinţifice şi tehnice, ca şi toate lucrările de specialitate, sunt tributare bunelor servicii de documentare. In consecintă, se impune dezvoltarea acestor servicii cu ajutorul guvernelor şi al tuturor mebrilor comunităţii cărţii. Pentru ca fiecare persoană să poată dispune în orice moment de cea mai completă documentare, trebuie luate măsuri ca materialul de informare să circule cât mai liber posibil.
Articolul 9 – Libera circulaţie a cărţilor între ţări constituie o completare indispensabilă producţiilor naţionale şi favorizează înţelegerea înternaţională
Articolul 10 – Cărţile slujesc cauza înţelegerii internaţionale şi a cooperării paşnice
[1] Membru titular al Academiei Oamenilor de Știință, membru titular al DIS-CRIFST
Lasă un răspuns